Maude Rea Parkinson: Douăzeci de ani în România. 1889–1911

Ce ne pot spune memoriile unei guvernante, şi încă englezoaice, despre România din la Belle Epoque? Ei bine, din paginile scrise de Maude Rea Parkinson, se pot confirma sau infirma păreri ale românilor despre sine, dar dincolo de asta mai este ceva, chiar mai important. Acel ceva îl reprezintă percepţia pe care ceilalţi, europeni provenind dintr-o ţară cu o puternică influenţă politică şi economică, o au despre România şi locuitorii ei. Chiar şi alterate de trecerea timpului, de ascendentul pe care trebuie să îl fi avut contextul momentului scrierii sau alţi factori de natură personală, memoriile reprezintă un reper într-o discuţie asupra acelei perioade pe care azi o resimţim ca fiind una fericită în istoria românilor.

Venirea în România

Despre irlandeza Maude Rea Parkinson se ştiu, e drept, puţine lucruri ca individ, dar nu trebuie uitat că ea reprezenta o meserie feminină ce atinsese un apogeu în Occident, şi mai ales în Anglia. Corespundea cu brio unui profil care presupunea o bună educaţie, o morală ireproşabilă, o conduită publică exemplară, bune abilităţi pedagogice şi de comunicare, toate puse în slujba educării unor copii. Influenţa ei putea continua şi după aceea, în funcţie de relaţia stabilită cu aceştia şi de mulţumirea părinţilor. Deşi există câteva exemple de astfel de guvernante în România secolului al XIX-lea, dintre care cel mai cunoscut este cel al Mariei Rosetti, nu se poate vorbi de o comparaţie.

Acesta era omul, dar ce ştia el despre România? Nu prea multe şi, dintr-un anumit punct de vedere, era normal să fie aşa. Maude s-a hotărât să vină ca profesoară aici după ce ţara i-a fost descrisă de nişte cunoscuţi în culorile cele mai vii şi favorabile la Viena, unde era angajată. De fapt, Austria reprezenta o bună ”piaţă” pentru guvernante, aristocraţia formată din conţi şi baroni considerând că a fi ,,british” în această meserie era o recomandare în sine (Johathan Gathorne-Hardy, The Rise and Fall of the British Nanny, London, Arrow Books, 1974,p. 73). Pentru firea ei descurcăreaţă şi independentă, după ce stătuse o vreme şi la Paris sau Bruxelles, a ajunge în Bucureşti era doar o provocare care o atrăgea prin necunscutul implicat şi pentru asocierea mentală pe care o făcea cu oraşele din Orientul celor 1001 de nopţi. Dar prietenii apropiaţi i-au declarat la unison că este o nebunie pentru că nu se ştia nimic concret desprea acea ţară. Aceasta era situaţia României pe harta imaginară a oamenilor de rând: o ţară despre care nu se ştia nimic, cu toate că se discutase politic despre ea şi existase suficientă publicitate în jurul chestiunii evreieşti la Congresul de la Berlin (1878). Şi nici Ungaria nu o ducea prea bine, dacă luăm în considerare că era văzută ca fiind ,,la capătul lumii“, cu o populaţie ,,pe jumătate civilizată“ şi, după cum avea să descopere autoarea, cu trenurile cele mai încete din lume şi cu oameni nepoliticoşi.

Motivaţiile care se ascundeau în spatele acestor opţiuni sud-est europene (nevoia unei slujbe, revenirea după drama unor evenimente nefericite, cunoaşterea ici şi acolo a unor prieteni din teritoriul ales etc.) nu reprezentau o justificare în ochii celorlalţi care le tratau pe călătoare cu o gentileţe dezaprobatoare, însă şi cu o curiozitate neascunsă pentru persoana care dovedea atâta excentricitate. Începând demersurile pentru a veni în România, Maude Rea Parkinson s-a lovit de prima problemă cu adevărat reală: necunoaşterea de către agenţiile de turism britanice a acestei ţări, a poziţiei ei pe o hartă, unul dintre reprezentanţi scriindu-i că nu o poate ajuta pentru nu se ocupă decât de Europa. Aceste răspunsuri vădit şocante pentru ea au determinat-o să-şi lărgească aria apelurilor, soluţia venind în cele din urmă de la o agenţie germană din Dresda, care părea a deţine un crâmpei de informaţie. Deci, din punct de vedere turistic era vorba de o destinaţie suficient de exotică şi neintrată într-un circuit încât calitatea de ţară europeană să fie pusă la îndoială, cu toate că relativ recenta câştigare a independenţei înlăturase din vălul otoman. Însă evenimentul era prea recent pentru o asimilare la nivelul conştiinţei colective. Şi chiar dacă anii care s-au scurs au dus la o identificare cartografică mai facilă a României, totuşi suprapunerea ei cu un ţinut barbar persista încă la 1900, când Orient Express-ul remarcat şi în lucrarea lui Bram Stoker nu introducea încă pentru toţi în Bucureştiul plăcerilor şi nici nu oprea în oraşul-reşedinţă regală din Prahova, ci realiza legătura, prin Galaţi, cu tărâmul fărădelegii. De altfel, poştei internaţionale i-a luat mai bine de două luni pentru a aduce o scrisoare la Sinaia, făcând încă legătura cu Turcia şi Orientul Îndepărtat deoarece prima oprire a acesteia a fost la Simla, India (p. 17).

Maude Rea Parkinson a venit cu trenul, iar impresiile fugare obţinute de la Budapesta încoace nu erau favorabile, pornind de la peisaj plictisitor şi mergând până la localnicii neîngrijiţi şi zgomotoşi din gări. Comparaţia cu Irlanda natală este constantă pentru că ţăranii folosesc piei de oaie, aducându-i aminte de cântecul lui Bryan O’Lynn despre sărăcie, iar viteza cu care mergeau trăsurile în oraşe, o duce cu gândul la Dublin. Acest recurs menit să-l ajute pe cititor să-şi închipuie mai uşor spaţiul despre care autorul scrie este întâlnit şi la călătorii anteriori ei care văd pentru ambele teritorii aceleaşi caracteristici ale lipsurilor economice, dar recunosc românilor marele avantaj al bogăţiei solului (de care nu ştiau să profite).

România şi românii

Cu un spirit critic, dar binevoitor, călătoarea şi-a dat seama de diferenţele culturale existente, dar, totodată, şi de greşeala pe care a făcut-o introducând această ţară într-un imaginar cu totul oriental. În fond, o spune chiar ea printre rânduri: austriecii nu sunt nemţi, irlandezii nu sunt englezi şi românii nu sunt musulmani. Insă, ea, dincolo de ospitalitate, recunoaşte o trăsătură specifică românilor: lenea, ce se manifestă chiar şi atunci când un investitor englez oferă un salariu de până la 25 franci pe săptămână în funcţie de munca depusă. Dar pe român îl interesa să se vadă cu câţiva bani în mână pentru a se gândi la odihnă (p. 63). Industria, indiferent de domeniu (textilă, petrolieră, etc.) era încă în dezvoltare la venirea ei, dar şi chiar în ciuda unor reale semne de interes, Maude Rea Parkinson recunoştea că lumea românească era una profund agricolă, că existenţa unui lux, etalat şi acasă şi în Occident, depindea de răspunsul la întrebarea ,,va fi o recoltă bună?” (p. 68). Sistemul educaţional îl găseşte plin de lipsuri: lecţii învăţate pe de rost pentru examene, absenteismul elevilor de la sat în perioada muncilor la câmp, probleme legate de igienă şi tot aşa. Remarcă o curiozitate în domeniu: sărbătorirea zilei directoarei prin obligaţia nescrisă a copiilor de a contribui financiar în luarea unui cadou, gest răsplătit cu bomboane. În rest, se păstrează aceleaşi piste de lucru ca şi la alţi călători străini: fascinaţia pentru ţigani ca etnie cu un trai exotic; interesul pentru evrei, o populaţie faţă de care ea nu sesizează o atât de mare ostilitate din partea autohtonilor; curiozitatea faţă de tot ce înseamnă obiceiuri, superstiţii şi credinţe.

Fără îndoială, pentru autoare, centrul lumii ei din România îl reprezentau cercurile anglofone, din care făcea parte şi Take Ionescu, căsătorit, de altfel, cu o englezoaică, Elisabeth Richards. Admiraţia faţă de acest personaj, bun orator şi ministru al Instrucţiunii Publice la data şederii ei în Vechiul Regat, o egala pe cea resimţită faţă de Carol I, ca reprezentant al unei culturi germane. De altfel, pentru ea, venirea principelui de Hohenzollern incognito în ţară şi toate aranjamentele legate de acest lucru au o aură romantică, în contrast cu personalitatea sa austeră, militară şi plină de severitate. Comunitatea engleză era mică, animată doar de persoane provenind din mediul afacerilor şi nu exista, pe atunci, nici măcar o biserică în care să se desfăşoare serviciul religios, acesta având loc într-o sală a misiunii pentru convertirea evreilor. Dar acest aspect avea să se schimbe în perioada interbelică şi în preajma celui de-al doilea război mondial, relaţiile româno-engleze căpătând un alt suflu datorită reginei Maria, înfiinţării unei legaţii britanice (1938) şi a unei societăţi anglo-române conduse de Gh. Mateescu. La final de veac, însă, cea mai mare comunitate era cea germană, fapt datorat nu numai apropierii de Transilvania, dar şi unor monarhi care aveau o astfel de origine, foarte ataşaţi de spiritul german în sine. De altfel, chiar şi pentru ea este destul de pregnantă diferenţa între ordinea, disciplina, punctualitatea şi rigurozitatea germană şi acel laissez-faire românesc, în concordanţă cu spiritul latin. În educaţie, acolo unde Maude Parkinson era o specialistă, asta presupunea o confruntare între două idei: a învăţa şi a progresa pe tot parcursul anului şi a învăţa doar pentru notă, pentru un câştig de moment.

Lucrarea este o pledoarie pentru România, pentru locuitori, pentru idealurile ei politice şi pentru rapida integrare într-o Europă civilizată prin intermediul unei monarhii care lucra activ la aceasta şi nu uita importanţa modernizării societăţii. Însă, autoarea nu închide ochii la realităţile existente doar de dragul unor prietenii şi a afectivităţii faţă de o ţară adoptivă. Alegerile i se par cel mai interesant spectacol politic prin practicarea frecventă a înşelătoriei, căci partidele se supraveghează reciproc, trimit ”bătăuşi” la secţiile de votare pentru o intimidare întru convingere a alegătorului şi introduc pe liste persoane decedate. Ultima tactică producea nu numai consternare şi revoltă, dar şi amuzament în rândul populaţiei, ea amintindu-şi cum o persoană i-a spus: ,,Pe vremea lui, tata nu avea drept de vot, bine că-i dau dreptul acum, când a murit” (p. 27). Indiferent că era vorba despre politică, despre monden sau simple lucruri de zi cu zi, o caracteristică ajunge definitorie pentru români în ochii lui Maude Parkinson: ,,românii nu ştiu să-şi ţină gura”, ceea ce face ca orice plan să fie lipsit de şanse, iar Bucureştiul să capete reputaţia unui oraş lipsit de secrete (p. 110), în care bârfa era la ea acasă. Totuşi, în ciuda faptului că România mai avea destui paşi de parcurs în drumul său spre a atinge acel prag al civilizaţiei pe care Europa şi l-ar fi dorit, şi exista o sălbăticie a gesturilor despre care nu se sfieşte să discute atunci când e vorba de momentul 1907 sau o corupţie şi o tendinţă de a păcăli, vizibilă şi la ţăranul ce vinde zarzavat, scriitoarea îşi manifestă încrederea. Românii erau, pentru ea, ,,aliaţii noştri“ şi Maude Rea Parkinson, nu în mod cu totul obiectiv, dar cu bunăvoinţă, credea în potenţialul lor. Asta văzuse în acei douăzeci de ani petrecuţi în România: o ţară care se luptă cu un fel vechi de a fi, de inspiraţie orientală (p. 220–221), dar care vrea şi se lasă ghidată în prefacerea sa. Iar gândul ei este în consonanţă cu cel al regelui Carol I, exprimat în faţa corpurilor leguitoare la 10 mai 1889, anul sosirii lui Maude Rea Parkinson pe pământ românesc: ,,Generaţiunea prezentă are acum datoria de a păstra şi a întări ce a fost câştigat cu multe trude, cu jertfe mari, şi a se gândi şi la viitor, fiindcă oamenii trec, patria şi instituţiunile sale însă trebuie să rămîie neatinse“ (Constantin C. Giurescu, ed., Cuvântările regelui Carol I, vol. II (1887–1914), Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ”Carol II’, 1939, p. 36). Şi chiar dacă regele a avut o cu totul altă părere despre tabăra pe care România ar fi trebuit să o aleagă în acest război, intenţiile rămâneau aceleaşi. În 1921, când este publicată cartea, se explică unui cititor străin cine este noua apariţie pe harta Europei, dar autoarea crede în mod naiv că ,,norii care s-au abătut atât de des asupra Balcanilor vor dispărea pentru totdeauna“ (p. 227). O împărţire teritorială nu aduce bucurie tuturor şi este, până la urmă, o nouă sursă de dispute politice.

 

Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România. 1889–1911, cuvânt înainte şi note de Constantin Ardeleanu, trad. Oana Celia Gheorghiu şi Constantin Ardeleanu, Bucureşti, Humanitas, 2014, 240 p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *