Laboratorul: Rusia Imperială şi demonii ei

Una dintre remarcile fundamentale ale lui Richard Pipes privind comunismul sovietic se referă la maniera în care, o dată cu instaurarea autorităţii lor, bolşevicii, inspiraţi de Lenin, au întemeiat o ordine ce reproducea, în cheie ideologică schimbată, tiparul imperial atât de detestat. Era ca şi cum, de la poliţia secretă până la birocraţie şi patrimonialism , o întreagă formă de civilizaţie ar fi fost continuată şi rafinată până la paroxism. Ivan cel Groaznic sau Petru Cel mare reveneau, sub forma ideocraţiei, spre a dispune, cu drept de viaţă şi de moarte , asupra supuşilor săi. Partidul şi conducătorul/ conducătorii săi înlocuiau autocraţia cu un edificiu nu mai puţin terifiant,legitimat de capacitatea de a citi istoria. Cu singura diferenţă că, de această dată, opoziţia avea să fie defintiv şi sanguinar.

Şi poate că speciful Rusiei ţariste, de a fi simultan un stat periferic şi un laborator în care se încearcă experimentele conspiratoriale cele mai temerare în secolul XIX, este responsabil pentru modul în care regimul sovietic însuşi evoluează, în deceniile sale de existenţă. De la Herzen şi Bakunin până la Neceav şi Tkacev, mişcarea revoluţionară rusă imaginează un set de gesturi şi de mituri ce marchează veacul XX. Fără a avea un 1848 al ei, dar cu memoria mişcării decembriste, Rusia imperială este măcinată de un conflict ireductibil care întrece ,prin ferocitatea represiunii şi prin anvergura violenţei revoluţionare, tot ceea se întâmplă în Occident. Defazajul temporal este frapant- dacă în Franţa Comuna din paris semnalează finalul tentativelor de a duce mai departe mesajul lui 1793 şi 1848, în Rusia anii dintre 1870 şi 1881 sunt dominaţi de succesiunea de procese, lupte şi comploturi ce culminează cu asasinarea lui Alexabdru al II lea de către “ Voinţa Poporului”.

Moştenirea Rusiei imperiale este, aşadar, una dublă.Pe de o parte, un stat ce ezită să îmbrăţişeze instrumentele modernităţii,chiar şi atunci când reformarea sa este un imperativ, pe de altă parte, o opoziţie revoluţionară ce recurge la agitaţie şi teroare spre a combate o autoritate ilegitimă, pregătind o răscoală ţărănească hrănită de spiritul lui Pugaciov. Ceea ce lipseşte din acest peisaj instituţional este ideea politicii înţelese ca moderaţie şi dialog paşnic între parteneri ce împărtăşesc un ideal al modernizării. Strivit între blocul radical militant şi autocraţie, liberalismul rus va fi destinat unei soarte teribile, detestat, în egală masură, de cei doi fraţi inamici. Dezvoltarea vieţii locale în Rusia generează, organic, curentul din care se alimentează viitorul partid constituţionalist-democrat, a cărui îndrumare europeană este întruchipată de Pavel Miliukov.

Radicalismul populist al secolului XIX rus consacră,pe urmele emulilor lui Babeuf, Buonarroti şi Blanqui, ideea unui partid dedicat şi organizat, hărăzit cuceriririi puterii şi educând masele prin exemplul său, ca o avangardă. Acţiunea lui Neceav, ce oferă lui Dostoivevski pretextul demonilor săi, este sprijinită pe această vocaţie a conspirativităţii. Acţionând într–un mediu rus ce tăgăduieşte pluralismul,revoluţia este obligată să se servească de acel om nou, ascet şi vizionar al lui Cernîşevski. Tkacev rafinează ipoteza ce pluteşte în aer, anticipând leninismul prin atenţia acordată vehicolului politic disciplinat şi minorităţii chemate să conducă, în contextul unei societăţi apatice sau înnapoiate. Populismul terorist al “ Voinţei Poporului” este apogeul acestei tendinţe de transfornare a politicii în acţiune directă, ce destabilizează statul prin lichidarea simbolului autocraţiei, ţarul insuşi. În acest joc sângeros ce opune grupurile de radicali poliţiei secrete, se modelează o sensibilitate ce trimite la amoralismul mesianic al revoluţiei ruse. Crimele comise în numele poporului sunt justificate de ţelul nobil al emancipării sociale.

Revoluţionarul şi agentul secret apărător al ordinii, dedicat reprimării şi ordinii cazone:iată cuplul pe care Rusia Imperială îl impune în imaginarul modern. Cronica deceniilor ce separă emanciparea ţăranilor de atentatul din 1 martie 1881 este presărată de cruzime de stat şi fanatism politic. Exilul în Siberia este forma cea mai blândă- contestatarii regimului sunt abandonaţi morţii lente şi nebuniei în închisorile ţarului sau spânzuraţi după procese ce devin tribune ale revoluţiei. Teroarea şi reacţiunea sunt cele două efigii ale aceleiaşi ostilităţi faţă de moderaţie.Asasinarea lui Alexandru al II-lea coinicide cu revigorarea represiunii şi a misticii autocraţiei. Dispariţia ţarului eliberator se petrece în lunile în care planurile de reformare timid-constituţionale sunt iniţiate, în fine. Deceniile ce urmează conduc la anul 1905 şi la epidemia de violenţă urbană şi rurală. Anul 1917 se desprinde din acest trunchi al încremenirii absolutiste şi al patrimonialismului ţarist orb.

Laborator al viitorului, Rusia Imperială aduce împreună creativitatea unei inteligenţii rafinate şi neliniştea ameninţătoare a ţărăninimii ce visează la pâmânt. Revoluţia ratată a populismului din veacul al XIX lea este expresia memorabilă şi tragică a imoderaţiei. Fără a dispune de anticorpii reformei decât mult prea târziu şi ezitant, Rusia imperială lasă locul demonismului bolşevic.Teroarea mesianică asumată de luptătorii ascetici este înlocuită de ordinea birocratică a morţii.