Ernesto Sabato: obsesiile – puntea dintre viață și literatură

Mario Vargas llosa și Ernesto Sabato sunt doi dintre marii scriitori care au avut unele dintre cele mai coerente concepții asupra puterii pe care o poate avea arta, ficțiunea. Pentru Vargas Llosa, literatura reprezenta o armă ingenioasă și profundă, un remediu temporar al vieții – născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență -, un refuz al resemnării. Că în mijlocul fiecărei ficțiuni arde un protest a confirmat-o fiecare operă pe care a publicat-o. Sabato a abandonat știința în momentul în care și-a dat implacabil seama că logica acesteia nu poate aluneca decât pe suprafețe, că nu poate măsura decât existența diurnă a omului și că doar literatura are capacitatea de a pătrunde în ascunzișurile firii umane, în tunelul întunecat și însingurat al fiecărei ființe.

Abaddon exterminatorul (recent apărut la Humanitas Fiction, într-o nouă traducere semnată de Tudora Șandru Mehedinți) este romanul în care Sabato pune pregnat problema raportului dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit. E un metaroman, o „ficțiune la puterea a doua”, un roman în care în joc este chiar romancierul, autorul însuși devenind personaj, „având același statut ca ceilalți, care neîndoios ies chiar din sufletul său. Ca un ins înnebunit, care ar conviețui cu propriile-i dedublări”. Personajele sale îi bântuie nu doar pe cititorii deveniți și ei personaje, ci și pe autor. Consistența lor este reală, căci: „nici un personaj autentic nu era un simulacru modelat din cuvinte: aceste personaje erau plămădite din sânge, iluzii, speranțe și frământări adevărate și, într-un chip misterios, păreau să se comporte astfel pentru ca noi toți, în mijlocul unei vieți confuze, să putem afla un sens al existenței, sau cel puțin să-l zărim în depărtare”.

Pentru Sabato omul nu există cu adevărat decât dacă privirea care îl proiectează cuprinde deopotrivă logicul și iraționalul, sensibilitatea și intelectul, visul și realitatea. Și doar literatura i-a oferit posibilitatea exprimării realităţii obscure, ascunse, a totalității concrete a omului. De aici şi recurenţa tenebrelor, a fantasmelor sumbre, a nevoii de a coborî în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Un risc enorm, mulți fugind de tenebre, căci „puterile nopții nu-i iartă pe cei care încearcă să le smulgă secretele”. Visul, mitologia și arta sunt apreciate de Sabato, puternic influențat de romantismul german, pentru puterea de a releva lumea subconștientului ce nu poate avea o formă de expresie „științifică“. Arta devine o necesitate profundă a omului, având puterea de a ne „salva de alienarea totală, de această segregare brutală a gândirii magice și a gândirii logice. Omul este totul în același timp. De asta romanul, care are un picior de fiecare parte, este pesemne activitatea care poate exprima cel mai bine ființa totală”.

În viziunea lui Sabato, ficțiunea autentică nu poate exista în afara obsesiilor profunde ale scriitorului. De aceea, el nu a fost un scriitor care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Pierderea vederii constituie pentru Sabato ieşirea din zona conştiinţei diurne pentru a plonja în zona obscură a existenţei, astfel că orbirea devine o supratemă a operei sale. Obsesia sa majoră. Prin urmare, opera literară autentică nu are de ales, trebuie să fie o manifestare a lumii lăuntrice a scriitorului, o exorcizare a forțelor care îl hăituiesc, încrucișare a realității cotidiene cu fanteziile, graniță între tenebre și lumină.
Asemănarea dintre literatură și vis este o temă nuanțată constant: „dacă scrii lăsându-te pradă impulsurilor, ți se întâmpă cam ce se întâmplă în vise. Îți ies la suprafață obsesiile cele mai profunde”. Dar, spre deosebire de vis care nu iese în afară, arta eliberează prin „expresiune”, „presiune în afară”. Literatura este văzută de Sabato ca un act de selianism: „Oare coșmarurile nu erau mai adevărate, într-un sens mai profund? Și personajele de ficțiune (vorbesc de cele autentice, care se ivesc precum visele, nu de cele fabricate) nu ar ajunge în regiuni îndepărtate, precum face sufletul în coșmaruri? Somnambulism”.
Subconștientul devine în scrierile sale măsura vitalului, a adevărului, iar recunoașterea și exprimarea estetică a obsesiilor constituie pentru Sabato diferența dintre autentic și artificial: „Să nu crezi în aceia care scriu despre orice. Obsesiile au rădăcini foarte adânci și, cu cât mai adânci, cu atât mai puține. Iar cea mai adâncă dintre ele este, poate, și cea mai ascunsă, dar singura și atotputernica rădăcină a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevărat […]. Și nu trebuie să scrii un singur rând care să nu dea mărturie despre obsesia care te hăituiește, care te urmărește de pe tărâmurile cele mai enigmatice, uneori ani de-a rândul”.

Sabato este convins că doar arta poate atinge atât culmea pasiunilor omenești, cât și abisurile lor cele mai tenebroase: „omul nu e ceva explicabil […] tainele lui trebuie cercetate nu în faptele lui raționale, ci în visele și delirul său”. Motiv pentru care poate fi mai relevantă decât realitatea și devine „singura putere ce pare să ne salveze de efemeritate și de moartea inevitabilă”. Toți protagoniștii din romanele sale sunt atrase de zonele opace, strivitoare ale subconştientului. Rătăciţi, singuratici, fiinţe amestecate, stau sub semnul nebuniei sau al demonicului. În Abaddon exterminatorul (Îngerul adâncului) personajele se transformă în niște fantasme ce dau raite de necontrolat prin viața scriitorului, între realitate și ficțiune nemaiexistând nicio graniță: „întrebările continuau, dacă aceste personaje au trăit, cum, unde. Fără să înțeleagă că n-au murit niciodată, că, din redutele lor subterane, îl hăituiesc din nou, îl caută și îl insultă. Sau poate că dimpotrivă, poate el are nevoie de ele pentru a supraviețui”. Sau: „amestecul acesta de idei și fantome gălăgioase sau tăcute ce s-au ivit dinlăuntrul meu când am scris romanele, care se iubesc sau se urăsc, se sprijină sau se distrug, sprijinindu-mă sau distrugându-mă și pe mine.
[…]copiii aceia, care înțelegeau descumpănirea nefericitului pesonaj, nu erau în stare s-o deslușească și la el; nu puteau pricepe că singurătatea și sensul acela al absolutului continuau să se refugieze într-un ungher al propriei lui ființe, ascunzându-se ori luptând cu alte ființe, oribile ori ticăloase, care viețuiau și ele acolo, zbătându-se să-și facă loc, cerând îndurare sau înțelegere, oricare le-ar fi fost soarta în romane, pe când inima lui Sabato continua să existe în această existență tulbure și superficială pe care cei nepricepuți o numesc «realitate»”.

Pentru Sabato scrisul nu este o alternativă a vieții, e chiar viața în ale cărei cotloane doar literatura, născută din tărâmuri confuze, poate pătrunde pentru a oferi înțelegere, fără a explica ceva. De aceea poate, romanele sale devin la rândul lor obsedante pentru cititorii care acceptă să coboare odată cu scriitorul în hău, punând cap la cap lumină și beznă pentru a se orienta în labirintul literaturii, al vieții.

Ernesto Sabato, Abaddon exterminatorul, Traducere din spaniolă și note de Tudora Șandru Mehedinți, Editura Humanitas Fiction, 448 p., 2014