Cotrocenii au un fel de-a fi deosebit de Parcul Filipescu, cartierul unde am copilărit. În timp ce triunghiul dintre Şoseaua Aviatorilor, Iancu de Hunedoara (fostă Bonaparte) şi Calea Dorobanţi este clădit mai ales de marea burghezie triumfătoare ieşită din revoluţia socială care a urmat primului război mondial („fin de l’ancien régime”, nota Mateiu I. Caragiale în Agendele sale), cu vile elegante, mai mult decît confortabile şi vaste – adevărate hôtels particuliers –, pe străzi largi care amintesc surprinzător de anumite cartiere berlineze sau müncheneze, Cotrocenii, ansamblu plăcut, întorcînd spatele arhaismului şi mizerabilismului cartierelor centrale ale mai vechiului Bucureşti, emană o atmosferă burgheză, mai puţin bătătoare la ochi decît ansamblul ultraelegant din nord, marcat pe veci de miliardarii Malaxa şi Auschnitt, de regele Carol al II-lea, prin madame Lupescu, de prinţul Nicolae.
Ion Vianu, “Amor intellectualis. Romanul unei educaţii”, editura Polirom, Iaşi, 2010
În timpul războiului, în 1944, Parcul Filipescu fusese bombardat, dar îşi păstrase identitatea luxoasă şi parvenită (unele străzi mai mărginaşe ale aceluiaşi cartier, precum cea pe care locuiam, se sustrăgeau acestui gust, cam prea bătător la ochi). Acum, sub comunism, se instalaseră acolo membrii noii clase. „Nomenclatura” îmbrăcase hainele celor pe care îi despuiase. Cotrocenii îşi păstraseră mai lesne locuitorii: profesori, doctori, cîţiva artişti. Totuşi, cartierul suferise o modernizare; de pildă, mica biserică Sf. Elefterie Vechi, fermecătorul lăcaş de ctitorie cupeţească din secolul al XVIII-lea avînd în tindă o frescă a iadului menită să disuadeze de la preacurvie cucoanele din cartier (un diavol luînd o femeie cu sîni voluptuoşi), se găsea pe o insuliţă prinsă între meandrele rîului; după rectificarea cursului Dîmboviţei, sub Carol I, strada Elefterie devenise o arteră dreaptă, cu vilişoare de o parte şi de alta. Biserica era – şi este încă – plăcut aşezată într-un scuar din mijlocul arterei, pe un pămînt stabilizat unde miasmele aduse pe vremuri de şerpuirea apelor nu mai bîntuie. Şi apoi, Cotrocenii erau vecinii parcului şi palatului, foştilor codrii şi fostei mănăstiri cantacuzineşti unde se consumaseră drame complicate de stat şi de dragoste, unde se petrecuseră momente de glorie sub domnitori şi regi, sfîrşind cu acel dramatic Consiliu de Coroană din sufrageria regală unde se decisese adeziunea la Antantă, în 1916, sfîşiind inima lui Nando, umplînd-o de bucurie pe a lui Missy. Cotrocenii aveau o patină istorică pe care noi „filipescienii”, vecini cu viciile camarilei, o simţeam mai depărtată.
… Cum alesese Facultatea de Medicină să-şi ridice sediul în Cotroceni nu ştiu cu certitudine. Pot totuşi să bănuiesc că lucrul s-a datorat afinităţilor dintre domnitorul Carol şi celălalt Carol, de mare anvergură, Davilla, doi străini, doi colonizatori binevoitori şi prestigioşi din soiul de care avem mereu nevoie. Apropierea dintre facultate şi palat nu este întîmplătoare. Autoritatea care guverna şi cea care salva vieţi îşi dădeau mîna. Lăcaşurile puterii şi al tămăduirii erau apropiate. Davilla murise de aproape douăzeci de ani în 1903, cînd a fost inaugurată clădirea din Cotroceni, dar figura lui continua să domine, ca şi impunătorul bronz din faţa intrării principale, sculptat de Carol Storck. Cînd am ajuns eu acolo, în prima mea zi de student în acel îndepărtat septembrie 1954, am simţit că răsuflam mai bine decît la Filologie. Aparent, era răspunzător, mai întîi, locul: între grădini, în mijlocul lor. Vechea clădire a Universităţii din centrul oraşului este prinsă între blocuri, asfixiată de trafic.
Ion Vianu, “Amor intellectualis. Romanul unei educaţii”, editura Polirom, Iaşi, 2010
Holul de marmură e grandios, adevărată sală a paşilor pierduţi; dar scările sunt meschine, culoarele oarbe, sălile de seminar înghesuite, amfiteatrele triste. Numai biblioteca de la litere, cu ferestre mari şi galerii pline de cărţi, are o anumită eleganţă. La medicină, în schimb, localurile se găsesc în mijlocul unui parc vast care a îngăduit clădirilor să se înmulţească după deschiderea oficială din 1903. Spre răsărit se întindea un vast teren unde se cultivau cele mai felurite specii de plante medicinale, pentru studenţii de la farmacie (în parte, acest spaţiu botanic a fost înghiţit de spitalul municipal).
