John Berryman – „o geografie a tristeții”

„E vorba de a te căţăra pe sicomor/
pentru a-l vedea pe Domnul, de trece cumva… ”
Eugenio Montale, Jurnal din 71

Am citit pentru prima oară poezii de John Berryman în traducerea lui Mircea Ivănescu, în „Antologia poeziei americane moderne și contemporane” (Ed. Dacia, 1986), din cuprinsul căreia mai făcea parte – între alţii – necunoscutul, pentru mine, Delmore Schwartz, autorul unor versuri memorabile: „Noi, poeții, începem în tinerețe cu picioarele umflate/ și sfârșim cu capetele umflate.” Mai târziu, am aflat că poetul era fiul unor imigranți evrei din România, dar nu asta ar fi putut să mi-l facă mai simpatic, ci pur și simplu greutatea versurilor sale care erau tot atâtea ciocane senzoriale trimise în timpanul cititorului de poezie: „Câinii sunt shakespearieni/ copiii sunt străini”. Însă poetul care avea să mă uimească cel mai mult era necunoscutul, iarăşi, John Berryman – prieten la cataramă cu Delmore Schwartz. Păi, se putea altfel? Personajul poemelor sale, Henry, acel ciufut căruia îi puțeau toate, m-a captivat până azi prin complexitatea cu care evolua în fața cititorului, ca într-un scenariu de el propus și tot de el interpretat. Simțeai că faci parte din povestea lui, iar felul în care el ne spunea că trebuie să-l ascultăm pe Goethe atunci când „Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie” mi s-a părut pur și simplu magnific. Cine era poetul ăsta care vorbea atât de natural cu noi în timp ce meșterea la poemul său de-finit?

Odată cu antologia Cântece vis, colecţia „Orfeu” propusă de Radu Vancu, în proiectul la care au colaborat „Casa de Editură Max Blecher” și Ed. „Armanis” (ultima din Sibiu), cititorul român a primit în 2013 un dar neașteptat: poezia unui mare poet american, cu bună vizibilitate în epoca sa (1914-1972), dar cotat sub statura unui Robert Lowell sau a altor poeți mai anturaţi ai perioadei. Despre „uitarea” lui vorbeşte inclusiv neincluderea în antologia poeziei moderne americane propusă de Margareta Sterian (1973). Radu Vancu demonstrează într-o complexă postfață cum figura lui Berryman devine tot mai importantă după moartea sa, într-o revanșă a chipurilor: pe măsură ce unele, prodigioase în timpul vieții, se estompează, al lui Berryman se profilează tot mai mult în memoria afectivă a unei posterități încă uimite de viața și poezia sa, dar care se trezea lent la realitate. Era, după cum remarcă poetul sibian, un caz asemănător cu cele din spaţiul literar românesc, ale lui Bacovia sau Mircea Ivănescu, adevărate „cazuri” faţă de care contemporanii nu reuşeau să beneficieze de ceea ce un eseist german, Heiner Mühlmann, numeşte drept „lentoare”. Lentoarea, în accepţia sa, este o „mişcare ce durează mai mult decât o generaţie.”, aşadar de un timp de observare asociat cu durata lungă a istoriei, în cazul nostru a criticii şi istoriei literare pentru ca, în cazul particular al receptării critice, fenomenul apariţiei unui poet important să poată fi contextualizat şi receptat adecvat. „Pentru a observa aşa ceva, conchide Mühlmann, suntem dependenţi de conlucrarea cu oameni care au trăit înaintea noastră, şi de oameni care vor trăi după noi.” Teoria sa se întâlneşte în mod fericit cu ceea ce exprimase T.S. Eliot în „Tradiţia şi talentul personal”: „Nici un poet… nu poate fi preţuit singur; trebuie plasat în contrast şi spre comparaţie, printre cei dispăruţi.”, pentru a conchide, în virtutea instituirii unei ordini prin apel la actul critic şi estetic al receptării „noii opere”: „Oricine va admite această idee a unei ordini, a unei structuri a literaturii […], nu va socoti că e absurd ca prezentul să modifice trecutul în aceeaşi măsură în care el e călăuzit de trecut.”

De aceea, îmi permit să spun că postfața lui Vancu este vitală pentru receptarea sa în spațiul românesc, chiar dacă poezia lui Berryman vorbește de la sine. Nu „vorbește”, însă, atât de clar pentru urechea românilor – et pour cause. Prin grila de lectură propusă de Vancu, acea care privilegiază metabolizarea Tradiției, Berryman poate fi receptat drept poetul noutății (în sensul cerut de Pound, dar și de Eliot: noutatea este mai bună decât repetarea) care lucrează cu toate motoarele stârnite de cunoașterea și prelucrarea de o manieră profund personală a tradiției. Maniera care l-a consacrat, dacă putem spune astfel, este a poemului scurt, de 18 versuri, în trei stanţe (explică Vancu mai bine decât mine). Ceea ce spusese Eliot în eseurile sale, anume că tradiția nu poate fi moștenită, ci dobândită printr-o grea strădanie, dacă vrei să contezi ca poet după 25 de ani, este absolut adevărat – și nu doar în cazul lui Berryman. Dacă urmărim traiectul său intelectual putem vedea cum asimilează poezia unor înaintași precum Yeats („umbra măreaţă” din Cântecul 312) până la studiile despre poezia unor Pound sau Stephen Crane, ca să nu mai vorbim de Shakespeare; dar s-a spus ca a fost influenţat şi de poeţi ca Auden şi Hopkins. Căci Berryman, dincolo de tribulaţiile existenţiale şi literare, rămâne poetul unei sinucideri anunțate, cu o poftă de viaţă exprimată atât de vital în poemele sale. Faptul că a reușit în 1972 s-o şi facă nu este decât un fapt banal în analele poliției din Minneapolis; însă, cu certitudine, este, prin poezia pe care o scrie, cronica pre versuri tocmită a unei sinucideri prevestite, ca în teribilul Cântec vis 172:

„Fața ta mohorâtă venea la masa mea Sinucidere./ Forța ta venea ca un torent la capătul/ agoniei și urgiei./ Ai fost botezată la început Sylvia Plath/ și ți-ai schimbat numele în D-na Hughes și ai zămislit/ și ai mers până la capăt cu țicneala// până când cuptorul a părut locul adecvat pentru tine./ Îți privesc îndelung fața, o geografie a tristeții,/ sub glugă, până când admit/ iar faptul că ne-ai părăsit acum/ deși țipetele copiilor orfani mă fac s-o iau de la capăt./ Tortura ta aici a fost scurtă,// lungă e ieșirea ta repetându-se mereu, un exemplu prost, înc-o sinucidere/ de stivuit peste altele/ până când smintitul Henry cu surorile&frații lui/ plecați brusc să ia o pauză ca să întrebe de ce el/ singur ține piept torentului abject.”

Torentul abject e fără sfârșit și Berryman e preocupat în multe dintre poemele culegerii alcătuite de Vancu de dispariția poetului, a ființei nemuritoare în scris, dar supusă extincției ca oricare alt om. De la „Cântecul vis 153” („Sunt nervos pe Dumnezeu că a nenorocit generația asta”) trecând prin „Cântecul 187” („Doamnele poetese nu trebuie să se mărite”) și până la favoritul meu, 310 („Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie”), Berryman reface o arheologie inițiatică a poeţilor afini, a poeților care i-au marcat existența și poezia, a figurilor care s-au retras într-un muzeu de umbre al memoriei. Asta l-a făcut pe editorul Antologiei Norton a poeziei moderne să aprecieze mai târziu că „ceea ce pare mai probabil să supraviețuiască din poezia sa este portretul înțepător și multi-fațetat al unei personalități complexe care, în ciuda excentricității sale, a rămas aproape de viața intelectuală și spirituală a mijlocului de secol și după.” Vechii, ca Rilke, nu au noroc. Sunt expediaţi printr-o decizie inchizitorială, ca un soi de corupători ai „prea-decepţionatelor domniţe”, o ironie desigur pentru publicul său monden, căruia-i făcea cu ochiul:

„Rilke era un abject./ Admit că tristeţile/ muzica/ titlurile lui fermecau prea-decepţionatele domniţe. Un prag mai rău decât cercurile/ unde cei scârnavi/ stau/ pândesc,/ ăsta al lui Rilke…” (Cântec vis 3 Un stimulent pentru o fiară bătrână).

Numai că lumea lui Berryman este tot ce poate fi mai departe de un muzeu încremenit, chiar dacă figurile stranii care o populează, în frunte cu „mohorâtul, neostoitul Henry” provoacă, la lectură, senzație de vid populat de făpturi care caută aerul. Un soi de labirint creat de un monstru vorace care se expune pe sine, acel Henry atins de o morbideţe, inclusiv sexuală, un tip împotriva căruia se cere „o lege”, un „om american uman”, totuşi, a cărui descriere liminară („un şobolan/ cu o claie de păr pe cap”) îmi aminteşte de personajul lui John Updike, Harry „Rabbit” Angstrom. Despre Rabbit se zicea că e „laş”, dar „plin de viaţă”, însă personajul-fetiş al lui Berryman n-a fost „prea laş”, practica consecvent repetate căderi în „păcatul originar: „arta rima/ pe lângă judecarea celorlalţi”. E un umor subiacent fiecărui poem-puzzle din care putem reconstitui figura lui Henry-Berryman (deşi poetul a respins echivalenţa apăsată, în acest sens: „I am not Henry”, a declarat el cândva), un fel de bătaie-de-sine-de-joc, aruncată ca plasa gladiatorului, iacum, asupra personajului care luptă în arena cu lei a existenţei. Henry, eponimul looser-ului, este înseşi figura noastră uimită atunci când ne privim în oglindă şi recunoaştem ceea ce suntem:

„…un chip sienez grav de pe care o mie de ani/ n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil/ cu ochii deschişi, aşteaptă orb” (Cântecul 29).

Când a publicat prima selecţie, de 77 de poeme, din „Dream Songs”, Robert Lowell a întâmpinat cartea astfel: „La început creierul suferă și îngheață de atâta întuneric, dezordine și ciudățenie. După o vreme, situațiile repetate și sporovăiala indecentă devin din ce în ce mai agreabile, cu toate că și acum nu aș avea încredere în mine să parafrazez cu acuratețe măcar jumătate din secțiuni.” Nu vreau să dau versurilor lui Berryman nu ştiu ce conotaţie morală, poezia nu poate fi un tip de judecată a celorlalţi (o spune poetul însuşi în versul citat mai devreme), dar ea poate lăsa o urmă pe felul nostru de a ne proiecta în existenţă, un fel de amprentă a ceea ce suntem atunci când o citim. Versurile lui Berryman, foarte idiosincratice, virulente, deloc prevenitoare, sunt încărcate de o conştiinţă pură a vinovăţiei care ni s-a „dat”. A te împotrivi ei înseamnă a deveni, în felul fiecăruia, un Henry multiplicat, cu un duşman consacrat: Dumnezeu. Când ai un asemenea adversar, viaţa merită trăită din plin, chiar dacă „prieteni, e plictisitoare”!

Din biografia întocmită de Radu Vancu aflăm despre lupta poetului cu alcoolismul, cu sexualitatea sa exacerbată, până la târzia „conversiune mistică”. Poetul renunţă la credinţa într-un Dumnezeu transcendent şi ajunge să creadă că Dumnezeu intervine în destinele oamenilor, cumva în felul expus de Whitehead care afirmă undeva că „Dumnezeu protejează lumea pe măsură ce aceasta trece în imanența propriei sale vieți”. Adică are grijă să nu se piardă nimic din ceea ce trebuie protejat, iar asta o face cu blândețea unui poet: „El nu creează lumea, el o protejează; sau, mai exact, el este poetul lumii, călăuzind-o cu o blândă îngăduință, după propria sa viziune a adevărului, frumuseții și binelui.”
Henry-Beryman este în „Cântece vis” un pseudo-credincios, un speculant al îngăduinţei şi toleranţei divine: „Îngăduie-mi, Tu Cel Fără Somn”,/ o experienţă personală cu trupul doamnei Boogry/ înainte să mă îndepărtez de poftele cărnii” (Cântecul 69), un pezevenghi căruia e posibil ca Dumnezeu să-i facă hatârul, tocmai pentru o discuţie ulterioară, lămuritoare, cu cel care geme sub povara transcendentului.

În fond, „cea mai rea carieră” e a lui Dumnezeu, adică a cuiva care a fost comparat cândva inclusiv cu Mozart, un artist precoce, mort tânăr. Ambii cu muzica lor, doar că primul are o toleranţă mai mare la impostaţia unei voci la care America a ciulit cândva urechile. Traducerea propusă de Radu Vancu este un eveniment editorial care trebuie consemnat ca atare. „Cariera” lui Berryman în România e abia la început: „Cândva-ntr-un sicomor (aidoma lui Zaheu suit să-l vadă pe Cristos, n.-m. N. C.) eram fericit/ stând în vârf, şi cântam”…