În ultimele trei săptămâni am călătorit destul de mult. Nu de plăcere, ci de fiecare dată cu agendă. Au fost însă cele mai bune trei săptămâni în care mi-am dat seama de un lucru, într-un mod complet halucinant, şi ironic fie spus, unfashionable pentru o revelaţie. Oamenilor le e frică să crească poveşti. Adică, mai pământeşte fie spus, să crească idei de mână cu alţii. Ar mai trebui spus, în treacăt, că mica analiză de cafea a început uitându-mă la felul în care unii îşi încheagă grupurile de lucru, profesional, ajungând până-ntr-acolo încât colegul de birou e cel mai bun confident. Am mai bătut nişte bulevarde, am mai zărit nişte convenţionali care se ţin de mână doar ca să nu îşi ţină propriile mâini îmbârligate a semn de rugăciune pentru dumirirea vieţii, şi am început să pun răsaduri la rubrica „ergo”. Aşadar, lucrurile nu diferă cu mult când vine vorba de intimitate, de relaţiile binare care fac, mai mult sau mai puţin, dintr-o viaţă împărtăşită, două vieţi. Iar asta e situaţia cea mai tristă. Când viaţa împărtăşită nu rămâne viaţă laolaltă, ci doar o ieftină coabitare. Ieftină doar din perspectiva confortului. Altminteri, plăteşti usturător pentru ea: cu muşcătura ta de conştiinţă şi cu responsabilitatea pentru timpul oprit al Celuilalt. Dar asta e o altă discuţie. Una pe care am purtat-o la altă ceaşcă de cafea, şi mai întâi cu mine. Aşa e cel mai onest. Mie îmi convine.
Am auzit în dreapta şi în stânga, în lung şi în lat, zilele acestea, că „societatea ne obligă să fim astfel”. Povestea „că”-urilor e mereu cu văicăreli inutile şi cu scuturări din cap din ritmul compasiunii, cu păcate fără vină şi cu terţi. Mulţi terţi, niciodată excluşi, mereu fezabili, mici actori de plastilină pe care îi ridici din neant, după pofta inimii, ca să justifici proastele mutări. Dintr-un birou în altul, dintr-un apartament în altul, dintr-o vacanţă în alta. Prostii. Majoritatea fac aşa. Şi deşi nu e creştineşte, mai adaug ceva. N-aveţi decât. Mie îmi convine.
Obosită de drumuri, de poveşti, de lucruri care într-un final, ajung să fie foarte frumos ambalate ca „postmoderne”, mi-am scris şi ultima concluzie. O fi toată gâlceava asta epocală o sumă de metanaraţiuni. Se vede cu ochiul liber, după cât de des stăm la poveşti, mai mult sau mai puţin autentic. Miza e însă definirea posesiei. Nu toţi au curajul să scrie poveşti cot la cot cu alţii, indiferent de natura ei. Şi asta nu pentru că începuturile nu sunt graţioase- la final, nu rămai decât cu nostalgia lor- ci pentru că se tem de felul în care istorioara poate să capete punct. Dialogul începe treptat să fie monolog. În cel mai bun caz, ajungi să îi spui Celuilalt, Omului-Convenţional, Egoist, uşor paranoic şi lipsit de orice autenticitate, cu toate fobiile şi deznădejdile lui, dar cu cele mai bune amintiri prinse la mijloc, Te iert că ai vrut povestea ta, nu te iert că ai ucis povestea mea din faşă. Şi după ceva scrâşniri de dinţi, trebuie să accepţi că asta a fost cea mai bună din lumile posibile. Mie îmi convine. Am mai adăugat ceva la rubrica de „AŞA NU”.
