Povestea Ioanei care l-a aşteptat şapte ani pe Gheorghe după ce a primit nota informativă cu dispariţia lui pe undeva pe la Cotul Donului am auzi-o cu mulţi ani în urmă…în fond o Penelopă a epocii, mi-am zis eu, nu e nici prima nici ultima, « înscrierea » în timp fiind – indiferent de nuanţele ei – poate acea nevoie de continuitate, de ancorare în solidul ştiut şi poate acea disperată încercare de a rămâne fidel: fie că e idee fie că e moment fie că e pur şi simplu un mod de a rezista.
Fidelitate matrimonială şi atât?
« Lost in translation », dear – o să-mi ziceţi – latinii dialoghează cu timpul fără a ţine cont de perisabilitatea vieţii umane, ceea ce pare a fi simpla enunţare a unei idei dezvălue o anume înţelegere a esenţelor, cele de care timpul se serveşte în a-şi transmite permanenţa şi a ne da iluzia continuităţii.
Semper Fidelis implică ansamblul – nu, nu colectivul – complexul gândirii, sensurile profunde ale apropierii – că nu-i decât apropiere, evident – de ideatic, de zonele către care converg cam toate intenţiile superioare, implică strădania de a exprima şi, mai ales, de a irita curiozitatea gândului şi a-l pune la « treabă » în a transforma ideea în fapt.
Latinul este un mesager, aş zice, un poştaş care pune la-ndemâna fiecăruia o « notă » comunicativă care obligă, dacă nu în a acţiona, măcar în a te sâcâi să gândeşti chiar şi atunci când – ca acum – gândirea pare a fi direcţionată haotic.
Zilele trecute mă uitam la un film – la TV – un serial « mistery » cu trimiteri militare şi chiar apatică fiind aud « Semper Fi « – salutul intim al soldaţilor din marina americană şi dintr-odată preiau nota personală, ba chiar mă las copleşită de ea şi nu sunt sigură că este numai reflex emoţional sau o răscolitoare implicaţie memorică, un mesaj al participării mă obligă să descifrez sensurile profunde al ideii de fidelitate, loialitate, ataşament fără condiţii, putere de dăruire fără plată.
Totdeauna m-am întrebat cum şi de ce devenim loiali, unde şi când învăţăm a fi fideli, unde şi cănd realizăm că a supravieţui, în sensul real, complex al cuvântului înseamnă a ne « privi în oglindă » fără farafastâcurile machiante ?
Întrebările au un aer criptic atunci când îndrăznesc să se aventureze în a chestiona condiţia umană şi a tatona spaţiul nelimitat al acordului (sau dezacordului) cu viaţa…ne ţin la porţile interpretărilor arbitrare sau facile, după cum ne dă mâna si ne suspendă într-o continuă nedumerire: de ce aşa şi mai ales de ce nu aşa? !
Zice Poetul:
« All the world’s a stage,
And all the men and women merely players:
They have their exits and their entrances;
And one man in his time plays many parts. » *
Shakespeare defineşte umanul trasându-i posibilităţile cameleonice de care se serveşte fie intrând fie ieşind din « scenă » .
Şi poate aici este cheia traducerii de care avem nevoie în a descifra ceea ce Semper Fidelis zice: jucăm de-alungul vieţii roluri multiple (cum elaborează Poetul) ne fâţâim încoace şi încolo preocupaţi de ceea ce suntem ori am vrea să fim şi indiferent de rezultat avem un acord personal, un contract cu noi înşine şi abia aşa extrapolând reuşim acel acord cu ceea ce (cine) ne înconjoară.
Asta ar cam fi teoretizând descifrarea ideatică a ceea ce latinul zice ori Bardul sintetizează, « piesa » în care jucăm (vrând-nevrând) este viaţa cu oferte şi cerinţe, primim dar şi dăruim, acceptăm dar şi oferim: religioşi fiind încercăm apropierea divinitatăţii, morali fiind încercăm ocolirea răului, altruişti fiind sperăm încercând încrederea ba chiar renunţarea – a ta în favoarea celuilalt – şi în ultimă instanţă transformăm intenţia în gest definitoriu sacrificănd de fapt ceea ce îndrăzneam să credem.
Semper Fidelis!
Chiar dacă-i greu în ziua de azi.
- W. Shakespeare, « As you Like It »
