Nimic despre sfinții oficiali

În pofida rusofobiei recente, am dat zilele astea peste un extraordinar volum de povestiri ”realiste”. Înainte de a-l citi, aveam o reticență necontrolată față de țara care menține până la absurd, prin violență, o tensiune mondială cu destule consecințe, deși, teoretic, n-ar trebui să se pună în legătură politica agresivă a unei țări cu producția ei culturală. Marea literatură rusă a secolului XIX s-a scris sub autoritarismul țarist, iar Șostakovici și-a compus piesele în vremea lui Stalin. A funcționat la mine și prejudecata că o carte scrisă de un ieromonah rus, fie el și actual, nu poate interesa estetic sau măcar ideologic. Decât, sigur, dacă ești interesat strict de ortodoxia slavă, cu toate ale ei, unde găsești destule borne mistice fascinante, în genul lor (Serghie de Radonej, Tihon de Zadonsk, Ambrozie de la Optina, Serafim de Sarov, Teofan Zăvorâtul, Nil Sorski, ca să iau, aleatoriu, doar câteva nume).

Nimic din asperitățile așteptate în Nesfinții sfinți și alte povestiri a arhimandritului Tihon Șevkunov, apărută la o editură obscură, profilată exclusiv pe cărți cu profil ortodox (Egumenița, Galați, 2013, traducerea Cristea Florentina). Premiată abundent, la ruși, (în 2012 a primit distincția ”Cartea Anului”, plus altele, și nu au fost premii eclesiale, ci laice, pentru proză), cartea a câștigat notorietate și în rândul publicului, cu reeditări în tiraje care să răspundă unei cereri neașteptate. Autorul ei, născut în 1958, a absolvit scenaristica, în 1982, și, în locul unei cariere în eclactanta cinematografie rusă, a ales călugăria. A intrat în într-o mare lavră de lângă capitala moscovită, sub ascultarea unor monahi care, în mare parte, trecuseră prin Al Doilea Război, lagărele staliniste, prigoana hrușciovistă și presiunile permanente ale autorităților comuniste, înainte de 1989. Calitățile sale intelectuale și duhovnicești l-au recomandat pentru o ascensiune meritată în Biserica rusă, după 1991, astfel încât, actualmente, e egumen, consilier în Ministerul Cultelor, secretar patriarhal, editor, misionar, și director de seminar. Cartea de care vorbesc aici nu a avut doar notorietate publică, în Rusia, ci a fost tradusă în câteva limbi (engleză, greacă, sârbă ș.a.) și a confirmat, la rându-i, notorietatea autorului în afara spațiului de origine.

Autobiografice, colocviale, relaxate epic, scrise cu har, cele peste șaizeci de relatări din volum constituie o frescă uluitoare a unei alte Rusii decât cea cunoscută, în ultimii ani. Nu de vâna pravoslavnică e vorba, cum te-ai aștepta, nu de ”A Treia Romă” și imperialismul rusesc,  nici de Gorbaciov sau Putin, nici de gesturi eroice disidente, secvențe de gulag, predici explicative, texte mistice sau povestioare stupid moralizatoare. Avem de-a face cu întâmplări simple despre monahi și mireni pentru care viața a însemnat în primul rând o întâlnire revelatoare cu Dumnezeu, adică o inobservabilă minune, într-un moment neașteptat și salutar. Lucrul nu ar fi atât de neobișnuit, în cazul personajelor-călugări, care mai de care mai interesanți, de la părinți bătrâni originali și neconvenționali la tineri entuziaști, cu toții surprinși în situații inedite și ofertante literar. Dar când unii dintre protagoniști sunt fiica și soacra mareșalului Jukov, regizorul Serghei Bondarciuk, cantautorul Bulat Okudjava, academicieni atei, politruci sovietici, pompieri beți, țărani șireți, orășeni sceptici, ofițeri orgolioși, hoți camuflați în rasă, bătrânici evlavioase, adică mai toată etajele umane ale Rusiei ultimilor ani, atunci povestirile arhimandritului Șevkunov îmbracă aspectul unei fresce socio-literare de dimensiuni similare lui Gogol, Cehov sau Bulgakov. Majoritatea evenimentelor se petrec, e-adevărat, în spațiul monahal-bisericesc (în special în lavra Pecerska din Pskov) sau printre oameni credincioși, pentru care ortodoxia, cu toate implicațiile ei, e trăită (și povestită) fără ostentație, cu naturalețea unei vocații alese fără rest. Dar cele relatate de autor implică, prin anvergura psihologică și memorialistică, subtextul unei Rusii în plină regenerare spirituală și intelectuală, la granița dintre două regimuri politice care au răpit mereu ceva libertății când au dat altceva. Oamenii își reevaluează existențele, încearcă să acorde contrarii, se confruntă cu îndoieli, nu înțeleg ce e cu vechea ortodoxie și, în general, își caută locul în mijlocul schimbărilor radicale de viața lor. Mesajul autorului e unul profund spiritual, așa cum trebuie să fie mesajul unui scriitor care a ”riscat” subit și benevol o anume cale (oarecum asemănător lui Steinhardt al nostru) și pentru care aproape orice coincidență e un semn al Domnului: ”E uimitor, dar, dacă omul se retrage în rugăciune și totodată se înfrânează de la mâncare, de la somn și de la legătura cu oamenii, dacă nu îngăduie în mintea lui gânduri deșarte, iar în inima lui simțăminte pătimașe, foarte curând descoperă că în lume, în afară de el și de ceilalți oameni, mai există Cineva. Și Acest Cineva așteaptă răbdător să vadă dacă ne îndreptăm spre El atenția, în alergătura noastră nesfârșită prin această viață. Și așteaptă răbdător, pentru că Dumnezeu niciodată nu impune nimic. Iar dacă omul se roagă în continuare corect (aici trebuie în mod obligatoriu să subliniez – corect, adică nu după bunul plac, ci sub îndrumarea unui duhovnic iscusit), înaintea ochilor lui duhovnicești ies la iveală scene și tablouri uimitoare”.

Atent la detaliile semnificative, la culoare și la scenografie, ca un autentic specialist în texte de ecranizat (o mostră, luată la întâmplare: ”Trenul Moscova-Tallin a sosit în gara orașului Peciora din Pskov pe la orele cinci dimineața. Urcând într-un autobuz vechi, care m-a zdruncinat tot drumul către mănăstire, am privit uimit acel orășel rusesc din vest, atât de îngrijit, cu căsuțe frumoase, cu turle și grădinițe de flori înaintea lor.”), arhimandritul Șevkunov știe să stoarcă doza de umor și esențialitate din fiecare întâmplare povestită. Rezultatul constă chiar în ”scene și tablouri uimitoare”, adică o proză de foarte bună calitate. Veritabil Pateric contemporan, cartea e o radiografie subiectivă a sfințeniei din cotidian, schițată cu smerenia unui practicant modern al creștinismului răsăritean, care știe sigur că Dumnezeu nu se revelează numai în calendarele oficiale. Cel puțin nu în Rusia vremurilor sale și în niciun caz în înțepenitul limbaj bisericesc.

Poate nu ar fi stricat ca editura să precizeze tema, sursa ori măcar o informație minimală despre frumoasele fotografii care însoțesc fiecare din textele cărții: sunt reproduceri alb-negru, cu iz vintage, reprezentând instantanee monahale rusești, probabil de dată recentă, dar și portrete reale ale celor deveniți personaje. Mă îndoiesc că ediția originală după care s-a făcut traducerea nu avea asemenea informații. Mai sunt și alte scăpări editoriale (nu știm de unde e imaginea de pe copertă, de pildă, sau din ce traducere s-a preluat motto-ul din Blaise Pascal), care nu afectează, însă, textele, în sine, destul de fluent traduse. Oricum, cu sau fără aceste date poate prea pretențioase, cunoscându-i pe ”nesfinții” lui Tihon Șevkunov, devii mai atent la chipurile și întâmplările care te însoțesc, cu discreție. Pe mine unul, am mai spus-o, cartea m-a cucerit. Merită încercată!