Anul acesta Matei Călinescu ar fi împlinit 80 de ani, iar zilele astea se împlinesc cinci ani de când am avut ultimul schimb de cuvinte cu el, în mai 2009. Mi-a scris că era bolnav şi că nu va veni la Bucureşti. S-a stins la două luni după aceea.
Îmi dăruise cu câţiva ani în urmă, la Bucureşti, cartea “A citi, a reciti”, apărtută în 2003 la Editura Polirom. Matei Călinescu, născut în România în 1934 şi stabilit din 1973 in Statele Unite ale Americii, era profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington. Eram familiară cu numele lui Matei Călinescu încă de când, în 1969, scurtul său roman “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a fost distins cu Premiul pentu proză al Uniunii Scriitorilor. Şi cum cartea mi s-a parut atunci o lucrare de excepţie, am inclus-o în numărul limitat de volume de literatură pe care le-am luat cu mine în Canada.
Puternica impresie lăsată asupra mea de „Zacharias Lichter” m-a facut să mă opresc cu interes asupra cărţii „A citi, a reciti”. Opinia autorului asupra citirii şi recitirii este aceea că cele două activităţi sunt o entitate unica, iar recitirii, conform ideii lui Matei Calinescu, i-ar fi adecvată metafora “bântuirii”. “Noi, re-cititorii, suntem cei care bântuim cu adevarat prin texte. Le revizităm ca să înţelegem de ce ne atrag sau ca să trăim deliciul re-descoperirii lor, ca sa vedem capacitatea de a învia şi de a se reînnoi”, scrie Matei Calinescu. „Pe tot parcursul acestui studiu”, continuă autorul, „mă concentrez asupra citirii şi recitirii ca procese, ca activităţi dependente de timp, ca explorări, ca vizitări şi (poate nostalgice) revizitări ale textelor, ca plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje”
Incitată de ideile de mai sus, am reluat lectura romanului premiat „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” aflat în biblioteca personală. Vibraţia la reîntâlnirea cu o lectură făcută cu peste treizeci de ani în urmă a fost puternică. Frumuseţea ideilor şi farmecul poetic al limbii mi-au produs nu numai o plăcere culturală, lucrarea fiind remarcabilă, dar şi una sentimentală, comparabilă cu cea a reîntâlnirii cu un vechi prieten. Meditând apoi asupra “revenirii” şi extinzând ideea lui Matei Calinescu despre “bântuirile” referitoare la cărţi, am înţeles că întreaga noastră viaţă nu este altceva, de fapt, decât o suită de reîntâlniri pe care le parcurgem inconştient sau conştient, zilnic.
Aş spune că revenirile sunt de doua feluri: cele din exterior, cum sunt fenomenele naturale, şi cele pe care le iniţiem noi înşine. Din prima categorie sunt lumina zilei alternând cu întunericul nopţii, răsăritul şi apusul astrelor cereşti, reînnoirea naturii primăvara, bogăţia vegetaţiei vara, coloritul frunzelor de arţar din Canada şi culesul roadelor toamna, prima zapadă iarna şi câte altele. Ne bucură reîntâlnirea cu fenomenele naturale venite periodic spre noi ca şi când noi am fi cei veşnici şi lumea dimprejur trecătoare şi nu invers.
Dar cele mai importante reveniri şi reîntâlniri sunt cele pe care le iniţiem noi înşine. Ele cuprind toate activităţile zilnice. Ne trezim dimineaţa şi ne reîntâlnim cu micul dejun, din care consumăm cafeaua sau tartina cu unt şi magiun care ne place. În momentul în care ne-am ales preferinţele, dejunul devine parte din noi, consumându-l, ne regăsim. La fel se întâmplă şi cu alte acţiuni. Între fiecare element din jurul nostru şi noi s-a creat cândva o legatură care face ca reîntâlnirea cu acel element să ne pună faţă în faţă cu senzaţiile avute anterior. Revederile de acest fel sunt bucurii, fiecărei reîntâlniri îi corespunde o doză de exuberanţă. Mi-aduc aminte de frenezia care mă cuprindea, copil fiind, când primăvara hainele groase erau puse la naftalină şi apăreau pentru purtare hainele de vară. Recunoaşterea mirosului şi texturii ma umplea de bucurie. Acelaşi lucru mi se întâmpla şi toamna, când ciclul era invers.
Exemplele ar fi numeroase. Iubitorii de muzică ştiu că Mozart, Bach, Haydn, Shubert, Beethoven, Wagner, Brahms sau Enescu pot fi ascultaţi de oricâte ori, bucuria reîntâlnirii cu ei (sau cu noi înşine, prin muzica lor) rămâne nealterată. Iubitorii de artă nu se satură revăzând operele marilor maeştri ai picturii şi sculpturii universale, dimpotrivă, plăcerea creşte cu fiecare revizitare.
În sfârşit, unele dintre cele mai placute şi revigorante reîntâlniri sunt cele cu prietenii.
Trăim deci cu bucurie şi nesaţ revenirile, momente de reîntâlnire cu noi înşine. În timp însă ce exemplele citate mai sus au o aplicabilitate mai mult sau mai puţin universală, există şi un alt fel de re-întâlnire, cu totul specială, de care se pot bucura numai cei care sunt departe de locurile natale. Este vorba de emoţia care însoţeşte revizitarea continentul în care ne-am născut. Niciuna din bucuriile regăsirilor nu este mai de intens trăită şi nu ne aduce atât de aproape noua înşine ca o asemenea vizita. Căci nimic nu intră mai profund în fiinţa noastră ca mirosul, culoarea şi forma pământului natal. Matei Călinescu revenea în fiecare an în România!
Continentul şi ţara în care m-am nascut sunt departe de mine, n-o pot vizita prea des, mă mulţumesc de aceea cu reîntâlnirile periodice cu limba şi cultura pe care o servesc. În rest, mă bucur conştient de fiecare moment de reîntâlnire pe care mi-l oferă viaţa, căci numai clipele traite în intensitatea regăsirilor pot readuce câte ceva din cine am fost ieri, suntem astazi şi vom fi, poate, mâine.