Tocmai am finalizat ultimul din cele două module de antrenament în Feedback Informed Treatment (FIT) şi simt nevoia sa povestesc cât de mult mi s-a schimbat viziunea despre cum pot fi mai competentă si mai de ajutor. În primul rând, am aflat că merită să aplaudăm psihoterapeutii pentru că au impact semnificativ: cei care apelează la asistenţă psihologică au cu 80% şanse să se simtă mai bine decât cei neasistaţi. În acelaşi timp, am fost şocată să aud că eficienţa psihoterapeuţilor nu s-a modificat de când s-a născut psihoterapia (strigătul lui Munch) şi că plafonarea vine după 50 de ore de practică (leşin). Ceea ce înseamnă că acumulăm experienţă, noi cunoştinţe, tehnici etc., dar nu devenim mai performanţi. Chiar după derularea atâtor ani şi după apariţia a peste 400 de şcoli de terapie, nu s-a ridicat standardul de calitate.
Ştim cu toţii că fiecare şcoală de terapie crede că e cea mai grozavă şi sunt interminabile dispute despre eficacitatea diiverselor tipuri de abordări. Cercetările zic, însă, că diferenţa este interindividuală. Nu contează dacă încerci să facilitezi nevroza de transfer, lucrezi întăi pe Umbră sau te fixezi din prima pe soluţii, ci persoana terapeutului. Vasile e mai bun decât Gheorghe, indiferent dacă Gheorghe urmează învăţăturile unei şcoli evidence-based. Tehnica, în amalgamul de factori care influenţează rezultatele terapiei, are doar o importanţă de 1%. Incredibil, nu? Mi-a plăcut analogia folosită de Dr. Bogdan Ion în încercarea de a ne ajuta (pe noi, învăţăceii FIT) să evaluăm corect importanţa tehnicilor terapeutice – tălpile sunt mici, dar avem nevoie de ele ca să facem corpul să meargă.
Ce e de făcut atunci ca să fim cât mai eficienţi? Primul pas ar fi să ne măsurăm rezultatele. Cum ştiu în ce direcţie să merg dacă nu evaluez de la şedinţă la şedinţă dacă există progres? Puteţi spune că îmbunătăţirile sunt vizibile şi că, dacă eşti empatic si atent, te prinzi repede. Din nou cercetările vin şi ne dau peste degete: terapeuţii îşi supraevaluează rezultatele şi nu pot distinge cu acurateţe care sunt clienţii care se deteriorează în terapie. Deci, avem nevoie de un instrument standardizat şi, având în vedere că îl vom folosi mereu, uşor de aplicat. Scott D. Miller propune două scale Outcome Rating Scale (ORS) şi Session Rating Scale (SRS). Prima este oferită chiar la începutul şedinţei şi “ia pulsul vieţii” clientului în ultima săptămână: în relaţia cu el; cu familia şi persoanele apropiate; social – muncă, şcoală, prieteni şi global. E minunat ca traseul scorului ORS să fie unul ascendent. Dacă se observă o stagnare sau, şi mai rău, o cădere a traiectoriei indicilor ORS, e bine să se estimeze posibilitatea unor îmbunătăţiri iar, dacă nu se mişcă nimic corespunzător, referirea către un alt specialist care poate să îi fie mai de folos. E bine să ştim că nu putem fi eficienţi cu toată lumea.
Ca în orice altă profesie, performanța generală a terapeuților poate atinge diferite borne în raport cu media. Mă întreb şi eu, ca Scott D. Miller, câţi dintre cei care citesc acest articol apreciază că se integrează în cei sub medie? Şi câţi peste? Un studiu cu aceste obiective a arătat că niciunul dintre terapeuţii intervievaţi nu a considerat că se poziţionează sub medie, majoritatea covârşitoare migrând la nivelul de Supershrink şi au rămas doar câţiva rătăciţi la medie. Scott D. Miller, pe care l-am urmărit cum face terapie şi mi s-a părut genial, admite că este în categoria celor de la medie. Voi ştiţi care e răspunsul corect? Miller a creat un site (www. centerforclinicalexcellence.com) unde îţi poţi introduce rezultatele pentru a vedea unde te poziționezi, plus poţi primi indicii relevante pentru intervenția terapeutică, în funcţie de traseul ORS.
De ce ne urmărim eficienţa generală? Nu pentru a ne smulge părul din cap că, după ani de formare, nu suntem fabuloşi, ci pentru a vedea ce putem îmbunătăţi. Ţin minte prima mea interacţiune cu un client şi dorinţa de a nu face nicio greşeală care mă constrângea să merg ca pe ouă. Retrospectiv, mulţumesc cerului că am abandonat rapid atitudinea constipată pentru că nu m-a ajutat prea tare. FIT înseamnă nu numai să nu ai fobie de greşeală, mai ales că e inevitabilă, ci să încurajezi feedbackul negativ sau de creştere de la client. Pentru asta se foloseşte SRS, evaluându-se relaţia (dacă clientul s-a simţit înţeles, ascultat), scopurile (s-a lucrat în direcţia scopurilor enunţate de client), abordarea terapeutului (dacă i s-a potrivit sau nu) şi global (dacă şedinţa a fost bună pentru el).
Înţeleg cât de înspăimântător e să îl întrebi pe client ce i-a plăcut sau nu. Îţi poate spune direct că eşti nasol şi că i-ai pus nişte întrebări tâmpite. Imaginaţi-vă o sedinţă extraordinară, în care aţi folosit deconstrucţia şi aţi găsit nişte metafore potrivite, poate şi o scurtă povestioară cu tâlc, pe scurt v-au ieşit tehnicile perfect şi, totuşi, clientul nu mai trece niciodată pe la cabinet. Nu era mai bine să vă dea un scor mic la SRS şi să vă spună că lui îi place să vorbească la obiect şi nu aşa poetic ca să vă schimbaţi abordarea şi el să fie încurajat să mai încerce nişte terapie cu voi?
Cel mai adesea, însă, vom primi un scor mare. Oamenii se jenează să îi dea 4 săracului terapeut. Dar dacă primim numai 10, nu vedem unde trebuie umblat ca să zbârnâim în terapia respectivă, nu mai e loc de creştere. Ceea ce trebuie atunci e, în primul rând, să creăm o cultură de feedback, explicând la ce ne foloseşte, cum poate orienta terapia. În al doilea rând, să cerem insistent feedback negativ. Nu suntem perfecţi şi nu o să fim vreodată. Unora le place să aibă timp să exploreze, altora să sară direct la rezolvarea problemei şi aici intră tot atâtea preferinţe câţi oameni sunt pe planetă. E greu de crezut că vom face din prima click cu dorinţele clientului, aşa că e mai bine să îl întrebăm.
Am dat mai departe puţin din ce am primit cu generozitate în timpul cursului, de aceea vă recomand să mergeţi să vă antrenaţi şi voi ca să deveniţi FIT:
Împărtăşesc şi un link la o prezentare absolut delicioasa a lui Scott D. Miller, unde puteţi vedea ce v-am povestit, plus cercetările din spate:
Scott D Miller vorbeşte de la 1.26:
Scott D Miller vorbeşte de la 0.46:
