Toate gândurile sunt pasagere. De unde ideea asta că putem gândi profound, adică aprofundând?
Aiurea, gândurile vin şi pleacă tot aşa de superficial ca toate momentele astea care ne marchează – pe viaţa, să zicem – dar care, de fapt, sunt simple manevre existenţiale, suficiente “schimbări de macaz” care să ne amăgească substanţa, substanţa aia după care umblăm cu disperarea rătăcitului.
Noaptea, Ion nu prea avea somn, se perpelea pe blăni* chiar dacă îi pusese Măria pielea aia de urs pe care şi-o adusese de pe front, închipuie-ţi, vine omul cu raniţa în spinare de la dracu-n praznic, crezi că are ceva merinde, o mămăligă, acolo, un calup de pâine, ceva, poate şi o izmană, o camaşă…el nu, cară pielea ursului şi nici măcar n-o vinde, să cumpere ceva acolo că nevoile nu se mai sfârşesc, o pune pe blăni, îi zice Măriei să-i dea o cergă s-o acopere şi gata, patul lui rămâne pe prispă şi Măria simte că s-ar duce la mumă-sa …ca şi cum mumă-sa ar înţelege!
Nu înţelege nici ea, războiul ca războiul, că îndefinitiv toată lumea aflase ce şi cum, ba acu’, ba cu ăl Mare, muriseră destui, Ion a venit înapoi, e drept, da’ Victor a rămas pe undeva cu al lui Preda, cu ai lui Roşca, că erau trei, oricum câte unul din fiecare bătătură în mod sigur, muierile se tot uitau pe drum la deal doar o veni al ei, da’ timpul fuge şi, chiar dacă or fi pe undeva prin Siberia aia de zice lumea ca e ra, mai ra decât toate relele pe care le ştie, e greu de tot să-ţi închipui c-ar mai ajunge înapoi.
Ion a ajuns.
Ori a ajuns?
Ziua e lungă, aproape la fel de lungă ca noaptea, da’ trece mai repede, nu prea ai timp să te întrebi de ce aşa şi nu pe dincolo, toate se aglomerează la lumina zilei şi Ion ar fi trebuit să ştie asta, noaptea se lălăie în lenea aia incomensurabilă a nevoii de linişte, las’ că ar trebui să includă şi odihnă, dar se complace în a face lumea să se fâtâie inconştientă într-un univers închis din care oricât s-ar strădui nu poate să iasă…se recompune, ce mai şi la lumina zilei nu se mai recunoaşte.
Ion făcea din noapte ziuă, Măria îl găsea şezând, nopţile cu lună îi dădeau un aer spectral cu ochii larg deschişi; şi întrebarea era inevitabilă; “unde necuratu’ se uită în halul ăsta?”
Măria nu era deloc sigură că o vede acolo în pragul uşii aşteptând un semn de întoarcere, pentru ea era clar, Ion pleca undeva unde ea l-ar fi însoţit, desigur, dar era aşa un refuz total în atitudinea lui că nu îndrasneă să treacă pragul şi atunci sporea speranţa aia absurdă, dar reală, că el o să se întoarcă, măcar când s-o crăpa de ziuă.
Toamnele târzi anunţau frigul iernii şi Ion intra în casă pentru o vreme, odaia era încălzită, albul pereţilor îi copleşau privirile, stătea cu ochii în podea şi, ca totdeauna, Măria se întreba dacă el o vede, copiii intrau fără zgomot, n-avea nici un rost să trezească omul acesta ciudat care dormea sezând şi, dacă i-ai fi întrebat, şi-ar fi spus părerea că i-ar fi stat mai bine pe prispă, blana i-ar fi ţinut de frig, asta e sigur, cu părul ăla mare şi des în care şi ei s-ar fi cuibărit dacă ar fi avut curajul.
Copiii ar fi trebuit să se uite la Ion cu ochii larg deschiăi, nu de mirare, nu asta vreau să zic, de surpriza plăcerii cu care întâmpini lumina, cred că s-au şi uitat, cândva, dar au uitat, omul de pe prispă e totdeauna curat îmbrăcat şi n-au nimic de văzut la el, curiozitatea e stârnită doar de curiozităţi şi, de fapt, nu de curiozitate ar fi vorba, ştiau prea bine că Ion e tatăl lor, dar numai atât, chiar dacă Măria le spusese că a venit de pe front…a venit demult şi ea le tot spunea asta în fiecare zi şi n-avea deloc de ce să-i mai intereseze: ştiau!
Poveştile astea ale războiului au aerul ciudat al legendelor în care se cuibăresc întrebări rămase totdeauna fără răspuns, poate de aici aerul misterios, “glow”-l acela izolant în care învelim mai mereu surprizele sau poate mai exact nedumeririle şi pe care simţim nevoia, totuşi, să le purtăm cu noi, un fel de breloc, talisman parcă, evident cu puteri protectoare aşa ca să putem sta la umba lor.
Sigur că protecţia e numai iluzorie, o ameliorare momentană şi atât, viaţa distinge poticnelile, ce să mai vorbim de căderi, de acele icnite ispăşiri de care ne agăţăm flancaţi de nesiguranţe şi spaime doar-doar om reuşi pirueta evitării, ocolirii fără traume …
Genel şi-a închipuit toţi anii aceştia că va dezlega misterul blănii de urs, şi-a închipuit sau a sperat, mă rog, ideea înţelegerii este obsedantă şi pe el l-a “legat la gard”, l-a ţintuit în nedumeririle crescânde, mereu ranforsate de explicaţii când incomplete când confuze.
Blana sa-mpuţinase, căpătase, parcă şi un miros ciudat, timpul se înfige în toate ungherele şi, ceea ce-i cumva anapoda, umple locul, nimic nu mai intră, nimic nu mai iese şi trecuse toată grămada asta de ani fără să se poată descotorosi de ea. Ar fi aruncat-o de mult, oricum după ce murise mumă-sa, dar tată-său o adusese de pe undeva din Rusia, şi toată viaţa aia care îi mai rămăsese s-a tot chinuit să-I ţină la distanţă şi pe el şi pe Ileana şi chiar pe Valerică, la care, ce e drept, se uita din când în când şi Genel nu-i sigur că nu şi zâmbea .
“Tată-tău a venit drum lung şi dacă a cărat el blana aia atâta amar de cale trebuie să fi avut, el, de ce, tu degeaba încerci să înţelegi, degeaba ar fi şi pentru mine, dar eu am învaţat, tu nu. “
Şi bunicu’ se uita la curiozitatea tinereţii doar aşa pentru că îi stătea în faţă, încolo, nu era nimic nou pentru el, întrebările se tolănesc în mintea tânără, au loc, n-au de ce să se izbească, rezerva suspiciunilor vine mult mai târziu, dezamăgirile, poticnelile speranţei, scepticismul, cinismul chiar îngustează posibilitaţile accepţiei şi mintea se încorsetează conştientă că şansa reluării nu există.
Şi când te gândeşti că blana de urs încă există!
*blană= scândură
