În primul număr din 1948 al Ziarului Ştiinţelor Populare – publicaţie ce fusese înfiinţată în 1912 de Victor Anestin, dar care, în perioada comunistă, avea să fie transformată total – apare un articol incitant al cărui titlu este pus sub forma unei întrebări: “Încotro merge omenirea?”
O întrebare importantă la începutul perioadei comuniste. Autorul anticipa pentru oameni un viitor confortabil şi fără grijă, bazat pe descoperirile ştiinţifice ce aveau să vină. Erau amintite câteva realizări precum elicopterele şi maşinile zburătoare produse în masă şi disponibile oricărui ceţăţean. Toate astea erau previzionate să se întâmple în câteva decenii. În plus, mai erau amintiţi doi oameni de ştiinţă sovietici care, se pare, descoperiseră un ser – testat deja în Siberia – cu ajutorul căruia viaţa omului era prelungită la câteva sute de ani.
Mitologia comunistă intra în acţiune creând aşteptări şi speranţe: progresele ştiinţei, dar mai ales ritmul acestora aveau să ducă, fără îndoială, – se preciza în articol – până la învingerea morţii. Scenariul nu era science fiction; elementele lui erau înfăţişate cititorului drept certitudini.
Aşa arăta viitorul la începutul comunismului în România! Revistele de popularizare ştiinţifică îl articulau în fiecare număr tot mai amănunţit. Puţin mai târziu, avea să apară literatura ştiinţiifico-fantastică. Nu trebuie să vă gândiţi la science fiction; era un gen literar care trebuia citit drept exemplu din ce avea să vină. Prin anii ‘50 se obişnuia ca o povestire ştiinţifico-fantastică, înainte să primească acceptul de publicare, să obţină un referat favorabil de la un om de ştiinţă. Acesta se pronunţa dacă anticipările erau realizabile, verosimile, în concordanţă cu mersul ştiinţiei…
Viitorul a fost deosebit de important în comunism. Avea să se piardă în România odată cu protocronismul, dar până atunci le-a furat minţile multora. Aceştia îl trăiau virtual în imaginaţie. Era o promisiune, o fantasmă după care se alerga neîncetat. Acum putem, cel mult, să zâmbim…
Cele câteva decenii din articolul pe care îl aminteam la început au trecut de mult. Savanţii din Siberia cu serul lor prelungitor de viaţă şi maşinile zburătoare nu există şi nu cred să vor exista vreodată. Dar aşa ceva nu trebuie căutat în realitate, ci în virtual, iar aici suntem pe deplin pregătiţi şi astăzi să facem faţă scenariului. Când mă gândesc la toate astea, îmi amintesc că într-o seară – şi ăsta nu este vis – am văzut la televizor cum un ministru brăzdează România cu autostrăzi frumos desenate pe hartă. Nu am reţinut când a spus că vor fi gata. Nici nu are importanţă. Ele există deja: sunt virtuale, deschise traficului în orice moment. Vrei să ajungi de la Constanţa la Cluj şi de acolo la Vaslui sau Timişoara? Este atât de simplu!
Pe autostrada virtuală circuli cu gândul, prin munţi, peste ape, indiferent de vreme. Mai mult, nu există limită de viteză, dar fiecare are limita lui. Limita este atât de variabilă încât este imposibil de găsit două persoane cu aceeaşi limită. Chiar şi în vis… Poate că asta ar trebui să reţinem din mersul omenirii cum era el prezentat în anii ‘50: atunci când visăm peste limită, visul se poate transforma în coşmar!
