The Act of Killing sau despre banalizarea răului

Unul dintre cele mai puțin cunoscute genocide postbelice este, după estimări recente, și cel mai copleșitor: aproximativ un milion de victime a avut represiunea ce a urmat loviturii de stat din 1965 din Indonezia. Puciul militar care l-a îndepărtat pe președintele Sukarno și coaliția de la guvernare a avut loc în contextul  ofensivei comunismului în Asia de Sud-Est ce a culminat cu războiul din Vietnam. Partidul Comunist Indonezian (PKI) devenise o forță politică redutabilă pe scena internă, fiind al treilea pe plan mondial ca număr de membri după cel sovietic și cel chinez. Oprirea ascensiunii spre putere a comuniștilor indonezieni a fost sprijinită de SUA aflată în plin efort de îndiguire a comunismului asiatic. După preluarea puterii, regimul generalului Suharto a declanșat o puternică teroare ale cărei principale victime au fost comuniștii (cei mai mulți dintre ei, etnici chinezi), dar și categorii sociale și etnice suspecte de legături cu fostul regim (intelectuali, în special profesori și chinezi suspecți-deși nedovediți- de a fi comuniști). E un episod nebulos din istoria  celui mai populat stat musulman, un schelet în dulapul istoriei recente indoneziene pe care documentarul The Act of Killing regizat de Joshua Oppenheimer și-a propus să-l dezgroape.

Realizarea filmului a fost în sine o odisee exotică și palpitantă prin insulele din arhipelag, având o gestație de aproape opt ani pe parcursul căreia regizorul și staful său local, anonim din rațiuni de siguranță, au intervievat zeci de torționari, autori ai masacrului și numeroși supraviețuitori sau martori ai evenimentelor. Consilierea pe care regizorul a primit-o în final de la consacrații Werner Herzog și Erroll Morris, a contribuit la coagularea uneia dintre cele mai originale și curajoase aventuri cinematografice a ultimilor ani. Originală, pentru că actorii principali sunt chiar torționarii, între care se distinge pitorescul și în același timp înfricoșătorul Anwar Congo. Curajoasă, pentru că maniera de abordare a fost un exercițiu de empatizare și autocontrol, adevărat mers pe sârmă din partea regizorului, orice pas greșit spre o abordare critică și moralizatoare a protagoniștilor riscând colapsul proiectului. În plus, îndrăzneala demersului cinematografic a constat în acțiunea riscantă de a explora interstițiile unei societăți dominate de corupție, violență și  impunitate, o societate în care urmașii politici ai celor din anii ’60 sunt la putere astăzi.

“We are gangsters”,  adică ”free men”, a fost sloganul pe care cei trei eroi ai peliculei (Anwar, Herman și Adi), în calitate de lideri ai unor grupuri paramilitare, l-au arborat pentru a-și justifica crimele pe care le descriu cu o frenezie paralizantă, folosindu-se de o recuzită inspirată din westernurile Hollywoodului ai căror fani erau. Filmului îi lipsește dimensiunea științifică, contabilă și cronologică a genului, regizorul insistând nu  pe date, locuri, bilanțuri, ci pe un sondaj aproape psihanalitic al eroilor în încercarea de a identifica umanul din spatele monstruosului.  Că operațiunea a reușit se vede din evoluția lui Anwar Congo ce parcurge un drum sinuos de la mândria de a fi ”gangster”, „free man” (în fapt, de a avea libertatea de a ucide) la îndoială și greața de sine din final redată  la modul propriu printr-o scenă de un realism  atroce, visceral.

Deși cei trei au personalități bine conturate, ei întruchipează figura torționarului generic, a executantului anonim de ordine, unealtă a istoriei și a unui context care legitimează crima (unul dintre ei, Adi, spune la un momenta dat: ”Crimele de război sunt definte de învingători. Eu sunt un învingător. Așa că pot să am propria definiție”).  Torționarii comuniști  din România nu fac excepție de la acest tipar. Banalizarea răului nu are bariere geografice sau ideologice: e aceeași  la Auschwitz, Kolâma, Sighet sau Sumatra (insula în care a acționat echipa morții condusă de Anwar).

Urmărindu-l pe Anwar Congo în recrearea ororilor pe care le-a comis în postura de Mr. Hyde diurn, dar mai ales însoțindu-l în spațiul privat, regizorul caută să surprindă dublul nocturn al personajului. Anwar devine acum un Dr.Jekyll bântuit de coșmaruri și ros de germenii unei vinovății care crește în el încet, dar sigur. Din acest moment filmul devine mai mult decât un documentar de înregistrare evenimențială, el devine o operă transformatoare atât a subiectului, cât și a publicului care este condus spre simțire, reflecție, speranță.

Realizată în condiții dificile, lipsit de comoditatea studioului care oferă totul și dispunând de actori cărora regizorul le-a lăsat, într-un mod genial, o libertate absolută, aventura lui The Act of Killing nu s-a încheiat odată cu sfârșitul turnării. A fost nevoie de o abilă și  înțeleaptă diseminare a sa în societatea indoneziană pentru a nu stârni polemici ce ar fi putut fi deturnate spre conflicte grave. Filmul nu a fost pur și simplu aruncat consumului marelui public, ci a rulat mai întâi în cercuri restrânse formate din ziariști, oameni de cultură și alți formatori de opinie pentru a fi apoi livrat, concentric, unor cercuri din ce în ce mai largi de public. Regizorul a înțeles uriașa responsabilitate a proiectului de a nu crea un surplus de tensiune într-o societate ușor de convulsionat, ci dimpotrivă de a genera un spațiu al dezbaterii posibile, fără veleități inchizitoriale, în speranța unei recuperări a memoriei  și poate, a construirii unei fundații pentru  o viitoare justiție. Mai ales că, panicată de eventuala deschidere a unei noi breșe comuniste în Asia, administrația americană a girat, logistic, vânătoarea de comuniști începută în arhipelag din 1965. Filmul nu își propune deci să dea lecții, ci să dezvăluie și mai ales să înțeleagă. E în fond același tip de abordare cu cel al Hannei Arendt atunci când a calificat acțiunile lui Adolf Eichmann și ale torționarilor naziști drept ”banalitate a răului”.

 The Act of Killing are multe de spus mai ales acelor societăți (cum este, din nefericire și a noastră) care, aflate în lungi convalescențe după experiențe politico-sociale traumatizante, preferă din frică, lașitate, comoditate, să uite. S-ar putea spune că amputarea memoriei a fost în multe cazuri, soluția vindecării și a reconcilierii. Dar dacă se dă delete pe fapte ale trecutului ce nu convin, atunci măcar să nu se mai dea refresh întru banalizarea răului.  Astfel gangsterii se vor transforma din nou în free men (retradus în românește, eroi) și am mai văzut, pe la noi, filmul acesta.