În ultimele zile, opinia publică internaţională a privit siderată cum separatiştii rusofoni din Estul Ucrainei efectiv şi-au bătit joc de OSCE, una dintre cele mai cunoscute şi mai cuprinzătoare organizaţii regionale de securitate, cu membri de pe trei continente – Europa, Asia şi America. Mai mulţi observatori neînarmaţi ai organizaţiei au fost luaţi captivi in zona Donetsk, consideraţi „prizonieri” şi prezentaţi în faţa televizinii controlate de rebeli ca fiind agenţi ai Occidentului, spioni ai NATO etc. A considera prizonieri şi „monedă de schimb” monitorii europeni, persoane cu grade militare în ţările lor, şi mandataţi de preşedintele în exerciţiu al OSCE (ministrul de externe al Elveţiei), constituie dovada că de fapt rebelii nu doresc mediere internaţională, nu doresc sprijin instituţional în vederea unui compromis cu Kievul ci, din contră, vor escaladarea crizei, represalii masive din partrea guvernului ucrainean şi finalmente intervenţia armată a Rusiei, care, să nu uităm, a moştenit elementele de putere ale URSS, unul din membrii fondatori ai CSCE\OSCE. Însă Moscova nu a protestat sub nici o formă faţă de umilirea monitorilor, din moment ce rebelii din Est fac chiar jocul geopolitic al „Maicii Rusia”.
Am vaga senzaţie că nu sunt singurul pe care calificativul de „terorist” atribuit de guvernul de la Kiev separatiştilor ruşi şi rusofoni din estul Ucrainei l-a pus pe gânduri. Desigur, rar găseşti revoluţie, insurecţie sau război civil să nu îşi aibă misterioşii săi asasini, aventurieri cu porniri criminale, exaltaţi sângeroşi, nebuni şi ciudaţi. Cei care au tras cu arme dotate cu lunetă asupra manifestanţilor din Maidan, de pe clădiri înalte, în ianuarie-februarie au primit acest calificativ de la autorităţi şi de la mass media, mai ales că există suspiciunea că tot ei (sau unii dintre ei) ar fi tras tot atunci şi asupra forţelor de ordine ucigând fără discriminare doar ca să provoace panică, furia mulţimii şi escaladarea violenţei stradale. De aici pînă la insidioasele terorii ale conspiraţiei mai este doar un pas.
Acum guvernul ucrainean a decretat campania sa militară de recucerire a oraşelor estice precum Slaviansk, Donetsk ca fiind o campanie anti-teroristă. Aşadar e cazul să ne întrebăm dacă miliţiile separatiste din Est, formate din rusofoni, preponderent din adepţi ai alipirii la Rusia, pot fi cu adevărat considerate grupări teroriste. Pornim, cum e logic, de la definiţia terorismului în literatura specifică studiilor de securitate.
În ciuda a nenumărate încercări, e un lucru arhicunoscut că nu există până acum o definiţie largă şi cuprinzătoare acestui fenomen, acceptată de majoritatea experţilor din domeniu. Sintetizând, ar fi vorba de acţiunea unui actor social de a recurge la violenţă sau la ameninţarea cu violenţa spre a produce frică şi descurajare în rândurile populaţiei statului ţintă şi a crea presiune asupra factorilor de decizie din acel stat. Actorul terorist este un individ sau un grup iar scopul este de a convinge prin coerciţie „ţinta” să se supună dorinţelor sale. Se pot distinge acte teroriste ce au un scop politic clar, de viitor sau acte de răzbunare şi masacru. Agentul „terorist” poate acţiona contra unui stat sau în solda acestuia (terorismul „de stat” fiind inaugurat de iacobinii Revoluţiei franceze din 1789), el urmăreşte să producă o frică paroxistică spre a paraliza voinţa de rezistenţă a statului şi a populaţiei, să destabilizeze instituţiile oficiale politice, economice, juridice şi a societăţii, încălcând deliberat regulile juridice şi codul social acceptate de populaţie. Scopul e acela de a constrânge un guvern să îi facă pe plac, să îi îndeplinească revendicările politice.
Aşadar ce au făcut până acum separatiştii pro-ruşi din Est? Au atacat şi au ocupat clădiri oficiale, au răpit şi chiar ucis jurnalişti, au sechestrat observatori neînarmaţi ai Misiunii OSCE de monitorizare, au atacat cu arme de diverse tipuri militarii ucraineni şi baze militare ucrainene, au intimidat şi agresat civili ucraineni opuşi ideii de secesiune şi de federalizare forţată.
Îi putem judeca strict după tipurile de acţiuni întreprinse, după scopurile asumate sau în contextul mai larg al înfruntării geopolitice şi ideologice dintre Occident şi Rusia. Şi bine-înţeles trebuie comparat nivelul de violenţă şi direcţionarea agresivităţii acestor miliţii pro-ruse cu cele ale forţelor militare şi paramilitare ale Kievului.
Teroriştii obişnuiţi atacă fie instituţii ale statului-ţintă, fie obiective simbolice pentru o ţară sau un grup identitar (guvern, preşedinţie, bursă, biserici), ori chiar atacă aleatoriu civili din grupul-ţintă pe care îl urăsc (de pildă evrei, creştini, musulmani şiiţi – dacă luăm exemplul Al Qaeda), în acest fel le arată celor afectaţi că propriul stat nu e destul de iscusit şi de puternic ca să îi apere eficient.
Rebelii pro-ruşi din Ucraina de Est şi Sud sunt de două feluri: autohtonii (etnici ruşi dar şi ucraineni rusofoni) şi străinii (ruşi, cazaci etc.). Ei folosesc violenţa, atacă clădiri şi simboluri ale statului ucrainean (a se vedea distrugerea steagurilor ucrainene şi înlocuirea lor cu cele ruseşti ori maltratarea poliţiştilor şi soldaţilor veniţi să îi impiedice să ocupe acele clădiri), şi o folosesc deliberat. Este adevărat că preferă baricadele improvizate şi armele de foc clasice, mai puţin bombele şi deloc, până acum, substanţele chimice, biologice etc. Îmbrăcaţi în combinezoane kaki şi cu cagule pe chip, sunt extrem de asemănători cu rebelii islamişti din Somalia, cu cei care au ocupat anul trecut nordul statului Mali, cu miliţienii Seleka din Republica Centrafricană sau cu gherilele FARC din Columbia. Seamănă mai mult cu combatanţii forţelor de gherilă din statele sud-americane sau africane decât cu luptărorii Al Qaeda. Însă dacă ţinem cont de faptul că după toate probabilităţile sunt instigaţi, finanţaţi şi înarmaţi de Rusia vecină, atunci lucrurile se schimbă şi putem vorbi de terorism de stat. Adică o ţară mare şi puternică determină un grup identitar dintr-o ţară vecină mai mică şi mai slabă să se revolte şi să împiedice aplicarea monopolului legitim al forţei şi al legalităţii de către acel stat mai mic. Scopul fiind acela de a arăta ca Ucraina nu mai există ca stat şi astfel Rusia ar fi îndreptăţită să intervină spre a apăra cetăţenii de etnie rusă, supuşi unor aşa-zise discriminări…
Punându-le eticheta de terorişti acestor militanţi separatişti, Ucraina dă de înţeles că nu va negocia cu ei ci va căuta să îi elimine sau să îi „pacifice” prin forţă, deoarece un terorist nu poate fi prin definiţie un partener de dialog şi negociere. El este o entitate malefică, un inamic public. Dacă ar fi vorba doar de ruşi sau rusofoni cu cetăţenie ucraineană ar fi mai simplu de rezolvat în plan juridic şi politic situaţia: arestarea rebelilor prinşi cu arme şi care nu se predau, aministierea sau diminuarea pedepselor pentrru cei care se dezarmează voluntar. Însă între rebeli sunt şi cetăţeni ruşi – Kievul pretinde că a arestat peste 20 de agenţi ai GRU, faimosul serviciu de informaţii al armatei din Rusiei. De asemenea, sunt şi ucraineni cu dublă cetăţenie, rusă şi ucraineană, situaţi şi ei în afara legii deoarece Ucraina nu permite încă dubla cetăţenie aşa că respectivii au obţinut-o fraudulos. Logica îmi spune că aceşti operativi ruşi în solda instituţiilor de forţă şi de intelligence ale Rusiei s-au regăsit şi în unele acţiuni pe care Putin le-a ordonat pe plan intern contra unor disidenţi, a unor membri ai ONG-urilor critice la adresa puterii sale, a jurnaliştilor independenţi. De pildă Anna Politkovskaya, ucisă de asasini misterioşi, foarte probabil la ordinul Kremlinului. Aşadar aceştia sunt cu adevărat „terorişti de stat”, echivalenţii morali ai agenţilor pe care Stalin îi trimitea să aresteze şi să ucidă în masă kulaci (ţărani bogaţi) în anii 30-40, sau alţi adversari ideologici. O parte au fost „exportaţi” în Ucraina unde îi instruiesc pe localnici să aplice aceste tactici criminale contra civililor şi a forţelor de ordine ale statului. Odată prinşi nu au statut de prizonieri deoarece Ucraina nu e în război cu Rusia, mai degrabă ar fi „inamici combatanţi” precum jihadiştii bănuiţi de americani că pregătesc atentate şi duşi la Guantanamo în Cuba. În 2009, adminstraţia Obama renunţa la termenul de inamic combatant, inventat de administraţia Bush jr spre a incadra juridic arestarea persoanelor care au „susţinut” sau „participat” la organizarea de acte teroriste. Termenul a justificat aşadar mentinerea in detentie pe termen nelimitat a persoanelor de la Guantanamo fara inculpare, uneori timp de zece ani. Un asemenea statut ar merita, cred, agenţii subversivi ai Rusiei. Este cert că o parte dintre aceşti militanţi sunt feroce şi dedaţi crimelor: cadavrul lui Vladimir Rybak, membru în consiliul orăşenesc din Horlivka (şi membru în partidul fondat de Iulia Timoşenko) a fost găsit într.o pădure, cu urme de tortură cumplite. Cu câteva zile în urmă fusese văzut în timp ce încerca să repună steagul ucrainean pe o clădire oficială, unde flutura deja cel rusesc. A plătit cu viaţa acest gest simbolic. În Estul Ucrainei domneşte legea junglei, anarhia, dar una non-accidentală, ci savant întreţinută de la Moscova. În schimb Putin ameninţă Ucraina cu intervenţie militară dacă „îndrăzneşte” să utilizeze coerciţia contra rebelilor, iar Lavrov spune că e un fapt extrem de grav ca un stat să îşi ucidă cetăţenii. Serios? Dar ce făcea stimabilul diplomat când jurnalista Politkovskaia era asasinată de agenţii Kremlimului sau când auditorul Serghei Magnitski era bătut şi murea în puşcărie? Aşadar Rusia îşi persecută şi ucide liniştită proprii cetăţeni că doar e stat suveran („democraţie suverană”, cum a spus Vladislav Surkov, consilier al lui Putin) şi nimeni nu trebuie să se amestece. În schimb Ucraina să facă bine şi să lase toţi exaltaţii înarmaţi să îşi facă de cap pentru că e pentru o…cauză nobilă, adică refacerea imperiului rus, triumful ideii de Uniune Eurasiatică! Minunat, nu? Stau şi mă mir uneori cum de nu se gândesc decidenţii occidentali să reaprindă scânteia revoltei cecenilor în sudul Rusiei, dar şi pe cea a daghestanezilor şi a altor neamuri musulmane care în general aspiră la secesiune. Cu ceva bani, arme şi agenţi infiltraţi, această revoltă a musulmanilor sudici ar ocupa destul Rusia cât să slăbească o vreme strânsoarea de anacondă asupra Ucrainei şi Republicii Moldova. Aşa că în timp ce Putin alimentează cu bani şi consilieri partide naţionalist-extremiste din Europa precum Jobik-ul maghiar sau Zori Aurii din Grecia, SUA şi o parte dintre europeni ar trebui să încurajeze, în fine, mişcările rebele din sânul Federaţiei Ruse, cu orice risc. Vorba francezului: „A voleur, voleur et demi ».
Mai trebuie să ne întrebăm ce poate face legal statul ucrainean ca să nu fie acuzat şi el de practici abuzive, inclusiv de terorism de stat? Ca să poată asigura controlul politic şi juridic, monopolul legitim al forţei, evident că nu poate tolera separatişti înarmaţi, loiali altui stat. Dar are dreptul legal şi moral să îi ucidă? În orice stat civilizat din lume, când ataci cu arme militare clădiri şi obiective oficiale, legate de securitatea naţională, îţi rişti viaţa. Vă puteţi imagina un grup de tineri americani de origine latino, să zicem loiali Mexicului, atacând şi ocupând Casa Albă sau Pentagonul, înarmaţi până în dinţi? Cu siguranţă ar sfârşi urât, mai ales dacă ar folosi acele arme. Pe 4 mai 1970, Garda Nationala din Ohio (SUA) a deschis focul şi a ucis câţiva studenţi care protestau in campusul Universităţii de stat Kent contra participării americane la războiul din Vietnam (de fapt la extinderea sa in Cambogia). Primarul din Kent, LeRoy Satrom, s-a temut că studenţii furioşi vor ataca şi distruge universitatea, de aceea a considerat legitim să cheme Garda şi ulterior conflictul a escaladat nedorit. America a acţionat brutal ca să apere ordinea şi să împiedice anarhia. Nimeni nu zice că gestul Gărzii Naţionale trebuie proslăvit, dar fiind un caz de necesitate se poate înţelege că a fost apărat statul şi elitele aflate la putere şi-au păstrat autoritatea şi au folosit-o inclusiv în acest fel. Greşeala gravă a constat în disproporţia dintre acţiunile şi „dotarea” protestatarilor şi nivelul de represiune al forţelor de ordine. De asemenea, Garda Naţională avea doar arme letale spre a dispersa protestatarii: carabine M1 Garand cu munitie 30-06 FMJ, pistoale, arme cu baionetă şi grenade cu gaz. Ulterior a primit gloanţe de cauciuc şi au fost adoptate metode mai umane de control al mulţimilor, spre a evita repetarea tragediei.
Aşadar Ucraina, care se confruntă cu provocări probabil mult mai grave decât SUA acum mai bine de patruzeci de ani, de ce nu ar avea dreptul legal să folosească forţa, evident proporţional cu nivelul de agresivitate al separatiştilor pro-Rusia? Niciun stat normal din lumea asta nu se lasă anihilat de grupuri de cetăţeni, decât dacă sucombă unei revoluţii sau eşuează (sindromul „failed state” specific pentru ţări ca Somalia, RD Congo, Afganistan etc). Majoritatea rebelilor (insurgenţilor) pro-Rusia din Luhansk, Slaviansk, Donetsk sunt persoane înarmate cu arme militare, nu protestari paşnici. Ucraina trebuie să folosească contra separatiştilor întâi arme cu efect neletal, spefice forţelor de jandarmerie din statele civilizate, dar dacă rebelii utilizează arme de foc este absolut legitim să se treacă la folosirea armelor şi muniţiilor militare contra lor. Dacă pentru Ucraina rebelii sunt terorişti (măcar unii dintre ei), pentru Rusia ei sunt „luptători pentru libertate” şi drepturile omului, ceea ce aminteşte de conflictul dintre Israel, statele arabe, Autoritatea Palestiniană, unde a fost imposibil să se identifice în comun terorismul. Ce ironie, ca tocmai Rusia care nu dă două parale pe drepturile omului la ea acasă să fie atât de sensibilă la aceleaşi drepturi pentru ruşii şi rusofonii din alte state!
Pe de altă parte, dacă organizaţia radicală naţionalistă ucraineană Pravi Sektor (bazată în Vestul ţării dar care recent şi-a mutut cartierul general la Donetsk spre a contracara activitatea separatiştilor rusofoni) va începe şi ea să comită asasinate politice, răpiri, abuzuri contra drepturilor omului, atunci agenţii săi vor fi şi ei echivalaţi cu teroriştii şi cu gherilerii, iar guvernul va trebui să se delimiteze de ei, ba chiar să îi urmărească penal şi să încerce arestarea elementelor criminale.
Aşadar, chiar dacă nu e chiar evident că toţi rebelii rusofoni ar fi terorişti (unii sunt cu siguranţă, alţii nu), ci mai degrabă forţe de gherilă, recursul la violenţă criminală şi la violenţă simbolică din partea acestora, îndreptăţeşte guvernul de la Kiev să recurgă la constrângere, proporţional cu gradul de violenţă cu care se confruntă şi cu nivelul de ameninţare la adresa statului. În cazul în care Rusia va ataca totuşi, după cum ameninţa Lavrov recent, în numele „doctrimei Medvedev” aplicată deja în Georgia în 2008, va fi vorba de o clasică agresiune iar unele părţi din Ucraina vor fi teritorii ocupate, la fel ca şi Crimea. Iar Rusia va fi singura responsabilă pentru gravele încălcări ale legislaţiei internaţionale în materie de drepturile omului, care se vor petrece cu siguranţă. Dacă acest scenariu nu se va adeveri – să sperăm – Ucraina are datoria ca stat să îşi aplice legile şi să reinstaureze ordinea. Cu vorba bună dar şi prin forţă.
( o variantă a acestui articol a fost publicată iniţial pe blogul autorului de pe site-ul ziarului Adevărul, pe 26 aprilie)
