La începutul seriei mele de articole, mi-am propus o perurare a momentelor importante din viaţa muzicii savante ale sec XX respectiv XXI. O dezvoltare cronologică, factuală a ceea ce eu consider important în acest imens univers muzical. Gândindu-mă mai bine, am avut o glorioasă epifanie (nu chiar)! Că această abordare nu este altceva decât o unealtă ştirbă şi tocită a istoriei muzicii. O tendinţă patibulară, plicticoasă, scolastică şi inexorabil detaşată de ceea ce vroiam să transmit: entuziasm pentru muzica nouă!
De la articolul meu precedent, care îl viza pe Erik Satie, am decis să îmbrac prezentarea diverşilor compozitori în grupuscule de interes, cu o temă anume (vezi titlu). Să începem dară introducea în păgânismele atât de delicios asimilate de diverşi şi importanţi creatori.
Tendinţa compozitorilor romantici a fost (în mare parte) una de natură programatică. Asta însemna că la baza creaţiei muzicale stătea un suport: un personaj – Piotr Ilici Ceaikovski – Francesca da Rimini, o legendă – Modest Musorgsky – O noapte pe muntele pleşuv, Camille Saint-Saëns – Dans Macabru , Franz Liszt – Prometeu, o carte – F. Liszt – Faust ori chiar un program scris de compozitor – Hector Berlioz – Simfonia Fantastică .
Această tendinţă, chiar dacă nu a fost oficial blamată, nu era neaparat încurajată în muzica de avangardă a începutului de secol XX cât şi mai tărziu. Cu toate acestea, o tendinţă a compozitorilor neoclasici ai acestui secol este cea de a-şi baza creaţiile pe o tematică din mitologie sau rituri păgâne locale ori altminteri. Astfel avem, în caleidoscopul componistic specific perioadei , o nişă de creatori ce îşi drenau vitalitatea din vigoarea şi bogăţia imaterială a legendei şi ritului sacru. Acum ideea de sacru, este discutabilă atăt la nivel academic cât şi dintr-o perspectivă mistică. Astfel, spre a nu exista confuzii, în acest articol, ceea intră în categoria de sacru, trebuie să fi fost conştientizat ca atare de o anumită civilizaţie în orice moment al istoriei umane. Deci este sacru sacrificiul uman? Categoric! Dansul pănă la epuizare şi colaps în moarte pentru o recoltă mai bună? Desigur! Zei sângeroşi şi răzbunători? Evident. Scuzele mele anticipate celor habotnici.
Am ales dintre multele exemple posibile, pe cele mai savuroase şi interesante, atât pentru subiectul ales cât şi pentru muzica de înaltă calitate şi vigoare.
Primul exponat, Aram Khachaturian este un compozitor armean de notorietate, care străluceşte în tematica noastră printr-o mişcare a părţii a patra din baletul său Gayane (scris în anul 1942) numită Dansul Săbiilor. O mişcare teribil de cunoscută auditoriului mondial. Dar care este ritualul pe care este bazată? Sursele sunt puţine şi câteodată contradictorii, dar din ceea ce am descoperit eu, era un dans iniţiatic al războinicilor locali, care se adunau, consumau alcool din abundenţă şi dansau sălbatic fluturăndu-şi diversele arme (sabii,top oare,etc.) în aer cu maximă iresponsabilitate. Acest ritual îmbarbăta, şi dezambiguiza lupta ce avea să urmeze. Nimic nu spune curaj mai mult ca o liotă de nu prea sobri războinici ce se exhibiţionează în dans cu armele fluturânde.
Gustav Theodore Holst a fost un compozitor englez nu întratât de cunoscut, dar preţios. Din creaţia sa am ales suita orchestrală The Planets. Scrisă în a doua decadă a sec XX, această suită tratează programatic fiecare planetă a sistemului nostru solar (senza Terra) şi omologul lor din mitologia romană. Ele sunt: 1.Mars – the Bringer of War, 2.Venus – the Bringer of Peace 3.Mercury – the Winged Messenger, 4.Jupiter– the Bringer of Jollity 5.Saturn – the Bringer of Old Age 6.Uranus – the Magician 7.Neptune – the Mystic. Caracterul fiecărui zeu este atent portretizat muzical şi o încântare de audiat. Aici voi face prezumţia că sunteţi îndeajuns de versaţi în mitologia greco-romană şi nu aveţi nevoie de o descriere a zeilor invocaţi de sir Holst.
Ultimul nostru popas ne aduce aproape de mama Rusie, şi irovocabilul colos Serghei Prokofiev. Suita Scitică este o lucrare orchestrală care nu are mare trecere în sălile de concert (cel puţin ale noastre) dar este de o mare valoare şi are o tematică atragătoare. Sciţii un neam (ori un conglomerat de neamuri) cu tendinţe migratoare au ajuns pe teritoriile actuale ale Rusiei căt şi în spaţiul Daciei. Ca orice popor migrator, zeii lor erau războinici , sângeroşi şi insaţiabili în materie de sânge vărsat. Astfel abordarea muzicii lui Prokofiev caută barbarismul şi puterea brută cât şi atitudinea druidică, a ataşamentului faţă de pământ şi natură. Un presupus pantheon al sciţilor este etalat prin Ala zeiţa pământului şi fiica lui Veles (un zeu rus, asociat cu înşelăciunea, asemănător cu Loki din mitologia nordică), un zeu rău (nespecificat, anonim), un erou Lolli (ajutat de soare, un Apollo al sciţilor) care îl învinge pe antagonist şi salvează pământul ori Ala de tortura lui . Muzica a fost scrisă original pentru un balet, dar regândită în această suită orchestrală.
Audiţie plăcută.
