„Nu vrem război!” De ce nu joacă Occidentul cu toate cărţile pe masă şi la ce se poate aştepta din prea mult pacifism?

Din momentul în care Rusia, patria unui popor de aproape 150 milioane de suflete şi a doctrinei eurasianiste, din care se „adapă” Vladimir Putin şi consilierii săi, a invadat şi apoi a anexat Crimeea, invocând un referendum care, indiferent de voinţa populaţiei locale, nu avea nici o valoare în faţa normelor de drept internaţional ce garantau suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, toată lumea a stat cu ochii pe reacţiile Occidentului. Întrebările cele mai frecvente erau: vor putea SUA şi statele membre ale UE şi NATO să determine Rusia să dea înapoi peninsula furată? Răspunsul îl ştim: nu, nu a reuşit şi pe zi ce trece, tot mai mulţi europeni şi americani se consolează cu ideea că va rămâne a Rusiei pe termen foarte lung. Nu zic definitiv, pentru că nu putem şti nici măcar dacă peste 100 de ani va mai exista un stat numit Rusia pe hartă. Intre timp numeri pe degetele de la o mână şefii de stat sau de guvern care au recunoscut Crimeea ca parte a Federaţiei Ruse – preşedinţi cu veleităţi de dictatori de joasă speţă precum venzueleanul Nicolas Maduro sau afganul Hamid Karzai.

Ceea ce mi s-a părut din capul locului ciudat, în această înfruntare ruso-occidentală, a fost declaraţia preşedintelui american Obama că…se exclude războiul, aşadar America nu ia în calcul sub nici o formă posibilitatea de a se ajunge la uzul de forţă! Oricine a fost interesat de studiile strategice sau de jocurile strategice cunoaşte că atunci când apare un conflict între două sau mai multe entităţi, cel care vrea să îşi impună punctul de vedere nu poate renunţa la elementul „descurajare”. Oricât de puternici ar fi americanii din punct de vedere militar (sunt încă number one în lume, mult peste China, Rusia, India şi alţi competitori luaţi împreună), dacă Putin ştie că nu riscă un război şi distrugerea, atunci poate calcula senin paşii următori. A luat Crimeea, a reuşit să mobilizeze agitatorii în estul ucrainean, aceşti mercenari i-au agitat pe naţionaliştii rusofoni şi au ocupat clădirile administrative din Donetsk, Harkov etc. Devine din păcate tot mai clar că Rusia a păstrat lângă graniţe circe 20-30.000 soldaţi ce vor putea uşor ocupa aceste oraşe ucrainene din Est (bogate, industriale), beneficiind de „coaloana a cincea”, agitatorii rusofoni. Dintre care unii deja au arme, cum e cazul la Luhansk, unde au jefuit rastelurile din localurile forţelor de ordine.

Când Obama le transmite ruşilor mesajul că SUA nu va face război pentru Ucraina, e clar că le uşurează enorm calculele şi le sporeşte doza de risc asumat, de îndrăzneală strategică. Degeaba vii şi spui că vor urma teribile sancţiuni economice, apoi dai liste cu ruşii „interzişi” în spaţiul SUA şi al UE, dacă nu laşi deschisă şi opţiunea războiului, ba chiar o excluzi în mod expres, de fapt îi permiţi actorului eurasiatic revizionist să pregătească calm următorii paşi: destabilizarea Estului şi ocuparea militară a zonei (poate şi a celei sudice, spre Odesa şi eventual şi dincolo de ea, inclusiv Transnistria unde deja sunt 2000 de soldaţi ruşi), organizarea de referendumuri, ciuntirea Ucrainei, a Moldovei, refacerea imperiului…
Da, mi se va spune că Obama nu prea avea cum face altfel: e captiv al unui Congres dominat de cei ce se opun războiului (chiar fostul său rival senatorul republican „şoim” John Mc Cain a susţinut acelaşi punct de vedere), are de gestionat o economie încă vulnerabilă iar Ucraina nu e membru NATO ca să necesite apărare automată şi nici nu e Japonia sau Coreea de Sud, ori Israel, ca să se poată invoca interese vitale şi să fie pusă armată în stare de alertă. În plus, el însuşi e un pacifist, un moderat, ştie că un război cu Rusia nu ar avea mari şanse să rămână unul limitat, regional, existând premizele escaladării spre folosirea unor capabilităţi nucleare, în condiţiile în care scutul antirachetă e în curs de instalare şi testare. Dacă Germania şi Polonia, state care au imense interese strategice şi economice în Ucraina, nu sunt dispuse să treacă la soluţia militară, să garanteze în fine ceea ce a mai rămas din Ucraina după desprinderea Crimeei, de ce ar face-o SUA? Doar pentru că sunt cea mai mare putere status quo a lumii, garantul sistemului pe care Rusia şi China sunt tot mai tentate să îl conteste?
În mod obiectiv, America ştie (sau mai bine zis crede că ştie) deja cine e sau va fi adversarul esenţial – China, cea care are o populaţie binişor peste un miliard, o economie globală (e fabrica mapamondului, se ştie) în fierbere şi o armată cu un buget de peste 130 miliarde USD pe an. Pivotarea către Asia-Pacific nu va fi oprită din cauza Rusiei şi Ucrainei, Obama ştie că nu i s-ar permite o astfel de anulare a planurilor strategice moştenite de la precedentul preşedinte, şi nu e suficient de nebun încât să se pună singur contra curentului. Orice mare putere caută să îşi identifice inamicul, oponentul, potenţialul challenger ce poate deveni hegemon cândva.

Iar Rusia, fie ea şi agresivă, nucleară, ţara cu cel mai mare teritoriu din lume (aflat pe două continente), membru permanent in CS al ONU, nu e comparabilă Chinei şi va rămâne un revizionist de rangul doi. Chiar dacă acum Rusia e activă şi în Iran, Siria (Mediterana de Est) şi tinde să îşi proiecteze puterea spre zone îndepărtate de vatra sa teritorială, pe termen lung starea sa demografică, economică, societală, nu par să o pregătească pentru hegemonie sistemică, sau oricum nu singură. Rusia va rămâne o putere regională, chiar dacă va „expulza” UE şi NATO din Caucaz, Asia Centrală şi bazinul Mării Negre. Iar un eventual tandem China-Rusia, dacă ar deveni cândva o alianţă (greu de crezut, din cauza reticenţelor chinezilor), ar lăsa Rusia ca un junior partner, furnizor de materii prime şi arme pentru gigantul asiatic vecin. Mai există şi varianta ca R.P. China să se folosească de Rusia spre a dezvălui omenirii slăbiciunea SUA, a Occidentului, şi a da un impuls actorilor revizionişti din alte regiuni. Beijingul nu e de acord cu luarea prin forţă a unei părţi a teritoriului unui stat în care firmele chineze deţin cam 5% din pământul agricol şi de la care a cumpărat recent primul său port-avion, după cum nu a fost de acord nici cu ciuntirea Georgiei în august 2008. Şi nu uită că în secolul al-XIX-lea, imperiul rus i-a luat imense teritorii în Siberia, profitând de slăbiciunea internă a statului chinez. Dar nici nu poate susţine Occidentul contra Rusiei, deoarece mizează pe ea în efortul de a produce finalmente multipolaritatea în sistem. De fapt, aş zice că Beijingul se foloseşte în mod camuflat şi de Rusia şi de Occident, spre a îşi avansa interesele în Asia de Est şi Sud-Est. Ar dori un Occident slăbit şi divizat geostrategic, însă cu forţă economică menţinută, dar şi o Rusie lovită de embargoul economic şi disperată să vândă gazele către China, ca să facă rost de bani. Nimeni nu îi poate condamna, în definitiv chinezii îşi urmăresc intersele naţionale.

Aşadar, nu contest opţiunea lui Obama de a proclama non-recursul la forţă dar mi se pare neinspirată, pripită şi un semn de vulnerabilitate. Prima putere a lumii nu poate transmite un asemenea mesaj, fără teama de a se decredibiliza, de a nu mai fi luată în seamă deplin de către Rusia şi China. Chiar dacă ştia că nu se pune problema unui război pentru Ucraina (SUA a fost una din cele trei puteri care în 1994 au garantat teritorial acest stat, cu toate că Senatul american nu a ratificat niciodata documentul respectiv – oricum, obligaţia morală există), Washingtonul ar fi trebuit să joace cu toate cărţile pe masă. Să îi sugereze lui Putin că riscă enorm: viitorul Rusiei, viaţa fizică a ruşilor şi propria funcţie politică, plus supravieţuirea sa biologică. Că Putin şi-ar fi dat seama totuşi că determinarea americană nu mergea atât de departe, asta evident că se putea întâmpla dar necesita timp, calcule, percepţii şi negocieri. Aşa, spunându-i clar că nu e dispusă să ia armele în mâini, America l-a lăsat sî înţeleagă că scenariul din Crimeea e numai bun de aplicat şi în Donetsk, Harkov, în Odesa şi în toate zonele unde rusofonii sunt majoritari. Putin ştie că va veni un moment când guvernul de la Kiev va trebui să folosească forţa brută spre a elimina focarele separatiste, a calma agitaţia şi a elibera instituţiie de stat ocupate abuziv de agitatorii pro-Moscova. Deja Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, cu o aroganţă tipică marilor puteri revizioniste, a avertizat Kievul să nu cumva să aplice violenţa contra manifestanţilor, altfel Rusia îşi rezervă dreptul de a lua măsuri. Oare cum ar fi fost ca SUA să fi avertizat în anii ’90 Rusia să nu cumva să se atingă de cecenii care militau pentru separarea de Federaţia rusă? Ori Turcia, pentru că cecenii, daghestanezii, sunt totuşi musulmani… Evident, Rusiei nu i se pare grav că, pe de-o parte, încurajează secesiunea în unele state vecine dar, pe de altă parte, se teme de secesiunea propriului Sud musulman. Un fel de mentalitate schizoidală, de lipsă de principii moral-juridice solide, înlocuite cu o mentalitate darwinist-machiaveliană. Rusia face ce face pentru că poate şi nu are cine să i se opună eficient, se simte ca un animal de pradă plin de succes. Puterea e stopată de putere, voinţa de a dobândi ceva de la altul, poate fi blocată de o voină contrarie, nu doar de vorbe, fie ele şi aspre.

Da, NATO a condamnat Rusia pentru agresiune, a recunoscut Ucraina ca stat suveran şi cu graniţele post-1991, a rupt relaţiile cu Moscova şi acum se duce o luptă surdă între aliaţii care vor desfăşurarea permanentă a unor forţe masive la graniţa de Est a NATO, dotate cu armamante grele şi numeroase (Polonia, Marea Britanie, statele baltice, probabil şi România) şi cele care vor ca opoziţia faţă de Rusia să rămână mai ales una verbală, forţele să fie aduse doar pentru exerciţii cu Ucraina şi apoi retrase, iar Crimeea să fie de facto lăsată Rusiei (aici e vorba clar de Germania, Olanda, Grecia, Bulgaria etc). La summit-ul NATO din septembrie, în Ţara Galilor, se va lăsa cu „praf de puşcă şi ghionţi”, la figurat, desigur. După cum spune expertul strateg Rajan Menon, într-un articol recent („Why the Ukraine crisis won’t save NATO”, 1 aprilie, The Atlantic Council), Rusia are faţă de NATO avantajul colosal de a putea dezbina şi stăpâni un grup de peste 20 de state. Teama de Rusia şi acţiunile sale, spune acesta, nu ajunge ca să creeze mult dorita solidaritate între statele aliate, din simplu motiv că acestea au percepţii diferite şi interse ce nu coincid neapărat, deşi valorile sunt teoretic comune. Recent, un studiu semnat de Ioan Mircea Paşcu şi de Edgar Buckley tot pe site-ul Atlantic Council („How to avoid wars. NATO ‘s article 5 and strategic reassurance”), arată că „cel mai rău într-o criză internaţională e să produci altora incertitudine privind propria ta determinare”. NATO trebuie să îi arate Rusiei că a atins o linie roşie, să accentueze sancţiunile, să aducă trupe şi armamente pe flancul estic, să refacă planificarea de flanc, să suspende orice vânzare de armamente către Rusia. Adică să devină un oponent credibil, să încerce să descurajeze Rusia de la continuarea planurilor sale reviziniste. Mi se pare o opinie perfect raţională.

Dacă va exista sau nu un mini-Război Rece, asta se va vedea destul de curând, dar putem paria că vor exista state occidentale care să întindă mâna Rusiei, fără a aştepta mari concesii. Chiar dacă Rusia ocupă Estul şi tot sau o parte din sudul Ucrainei? Chiar şi aşa, însă desigur că la nivel retoric va persista retorica de condamnare iar măsurile economice de sancţiune vor fi menţinute câtă vreme vor produce unele efecte asupra Rusiei, fără a lovi devastator în economia Germaniei şi a altor state care au relaţii mai aprofundate cu Rusia. Menon avertizează că teama de Rusia a multor state NATO ar putea face ca Moldova, Ucraina şi Georgia să nu fie chemate finalmente în Alianţă, cu toate că în plan strategic şi moral, ar fi util acest pas.
În concluzie, deşi pacifismul e bun ca virtute morală, deşi nici un om raţional nu are de ce să dorească războiul, alternativa de a ceda sistematic în faţa voinţei unuia sau a mai multor state revizioniste nu se susţine defel. Putin nu e Hitler, evident, nu are nebunia acestuia dar joacă oarecum similar, mizând pe dorinţa de pacificare (apeasement) a Vestului şi pe divizarea acestuia. În limbaj popular, joacă rolul nebunului ca să determine reacţii de cedare şi rsemnare, din partea celor „înţelepţi”. Nu cred că va ataca sau va ameninţa direct un stat NATO, în lipsa unei improbabile provocări majore, dar dacă va cuceri încă o parte a Ucrainei, eventual dacă va anexa şi Transnistria, se va putea spune că a dat o lovitură gravă sistemului de norme şi valori apărat de Occident, în frunte cu SUA. Degeaba ai armele cele mai moderne şi tehnologia cea mai avansată, dacă populaţia e cu moralul scăzut, divizată şi se fereşte să îşi asume riscurile decurgând din statutul de putere. Mă tem că într-un asemenea caz, declinul Occidentului ar deveni şi mai vizibil, şi poate chiar ireversibil.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *