no images were found
Scopurile mari de război, tentaţiile imperialiste nu pot fi, desigur, scoase din ecuaţia conflictului mondial. E de presupus chiar ca Germania să le fi avut într-o măsură mai mare decât alţii. Se simţea „înghesuită“ pe continent, în timp ce concurenţii săi (Rusia, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite) îşi extinseseră imperiile fără încetare; mai mult chiar, se considera ameninţată, în însăşi existenţa ei, de tăvălugul slav spre est, iar spre vest de „latini“, aliaţi eventual cu anglo-saxonii. Realitate a îngrădirii şi a primejdiei, sau „reprezentare“ cel puţin exagerată? Ce importanţă mai are? Încă o dată, nu realităţile, ci reprezentările conduc jocul. Oricum ar fi şi oricât vor fi cântărit cauzele mari şi reprezentările de tot felul, determinant a fost însă mecanismul concret al declanşării incendiului. Asasinarea lui Franz Ferdinand, decizia Austro-Ungariei de a pedepsi Serbia, mobilizarea armatei ruse, invazia germană a Franţei şi a Belgiei au fost verigile lanţului cauzal, rotiţele mecanismului declanşator. Rotiţa germană e de departe cea mai bătătoare la ochi. Rotiţa franceză, aproape invizibilă. În plan moral, germanii au ieşit foarte şifonaţi. Dar mecanismul, ca să funcţioneze, avea nevoie de toate rotiţele. În sens strict funcţional, nu era una mai importantă decât altele. Dacă un bosniac exaltat nu l-ar fi ucis pe arhiduce, n-ar fi fost (cel puţin, n-ar fi fost atunci) război. Dacă Germania n-ar fi sprijinit Austro-Ungaria, n-ar fi fost război. Dar probabil n-ar fi fost război nici dacă Franţa ar fi atras atenţia Rusiei că nu e cazul să se precipite. Rotiţa franceză n-a acţionat nici ea în direcţia păcii. Până la urmă, răspunderea e împărţită, şi n-avem cum să calculăm „procentele de vinovăţie“.De la învinovăţirea exclusivă a Germaniei şi a aliaţilor săi la recentele interpretări care se vor cât mai echilibrate, drumul este lung. Au contribuit la schimbarea de perspectivă şi cercetările istorice aprofundate, au contribuit însă – decisiv – noile raporturi europene. Apropierea franco-germană a netezit şi retrospectiv o istorie altădată dramatizată în spirit conflictual. Cea mai bună ilustrare o oferă manualul comun de istorie franco-german. Iată ce li se spune elevilor cu privire la cauzele războiului: „Ambiţiile maritime şi coloniale ale Germaniei şi puterea sa economică tensionează relaţiile cu Anglia. În imperiul lui Wilhelm II se impune ideea unei încercuiri de către puterile Antantei şi a caracterului inevitabil al războiului. Legile militare germane din 1912 şi 1913 măresc efectivele şi, în 1913, Franţa adoptă «legea de 3 ani» [lege care mărea de la 2 la 3 ani durata serviciului militar, pentru a spori efectivul armatei franceze]. Rusia, atentă la interesele slavilor, mai ales ale celor din Serbia, şi Austro-Ungaria, neliniştită în ceea ce priveşte coeziunea imperiului său multinaţional, se află în concurenţă în Balcani…“ Cât despre mecanismul declanşator: „solidarităţile diplomatice, sentimentul caracterului ineluctabil al războiului şi teama unei întârzieri în mobilizare îl fac să fie incontrolabil“.
Nimeni nu mai e pus, aşadar, la stâlpul infamiei, vinovăţia e atenuată şi difuză. Să sperăm că o asemenea interpretare, nuanţată, e mai aproape de adevăr. Nu e însă cazul să ne facem iluzii cu privire la obiectivitatea istoriei sau a istoricilor. Ideologia solidarităţii europene îşi spune astăzi cuvântul la fel cum şi l-a spus ideologia confruntării dintre naţiuni, în urmă cu un veac.
Lucian Boia,”Primul război mondial.Controverse, paradoxuri, reintrepretări”, Humanitas, Bucureşti, 2014
