Aevum
Marea criză în abordarea timpului de către om, până atunci în stare latentă, a izbucnit când a fost recuperată din filozofia aristotelică doctrina continuităţii increate şi infinite a lumii. Acest principiu a dat lovitura de graţie supremaţiei conceptelor augustiniene tradiţionale ale Timpului şi Eternităţii. Sub influenţa învăţăturilor Sfântului Augustin, Timpul avusese o reputaţie negativă, mai degrabă decât una pozitivă. Timpul, tempus, era un exponent al provizoratului; el semnifica fragilitatea lumii prezente şi a tuturor lucrurilor temporale şi purta stigmatul perisabilului. Timpul, despărţit în mod riguros de Eternitate, avea un rang inferior.
[…]
Le Roy est mort…
Nu prea s a acordat atenţie faptului indiscutabil că faimoasa formulă Le roi ne meurt jamais, folosită în Franţa începând din secolul al XVI lea, provenea în mod direct din formula juridică Dignitas non moritur şi, prin urmare, din decretala Quoniam abbas a papei Alexandru. Cu alte cuvinte, reprezenta doar o reformulare a mult uzatelor doctrine corporative ale canoniştilor şi civiliştilor medievali. Această provenienţă lipsită de ambiguităţi a fost atât de rar observată poate din cauza – cel puţin într o anumită măsură – faptului că formula legală a fost mult prea frecvent asociată, din motive evident înşelătoare, cu lamentaţiile auzite la înmormântările regilor francezi în abaţia de la Saint Denis: Le roi est mort! Vive le roi! Nu există însă o justificare pentru îmbinarea celor două dictoane ale continuităţii dinastice şi juridice şi în final pentru confundarea lor – căci fiecare avea propria istorie particulară. Le roi ne meurt jamais este dinastic doar din întâmplare; le pape, l’évêque, l’abesse ne meurt jamais erau formule valabile chiar dacă în aceste cazuri nu era implicată demnitatea dinastică. Şi nici vestita deviză franceză, care, la urma urmei, era pâinea zilnică în jargonul juriştilor englezi din acea perioadă, nu apare în ceremoniile de înmormântare a regilor francezi, întrucât lamentaţiile funerare de la Saint Denis îşi aveau originea în cu totul alt context.
Ernst H. Kantorowicz
Cele două corpuri ale regelui
Traducere de Andrei Sălăvăstru
Prefaţă de William Chester Jordan
Postfaţă de Alexandru Florin Platon
Polirom, Iasi, 2014
Prin Tratatul de la Troyes din 1420, regele Carol al VI lea al Franţei, bolnav, şi regina Isabeau l au recunoscut pe regele Henric al V lea al Angliei ca succesor prezumtiv legitim la tronul Franţei; pretenţiile engleze au fost recunoscute în nordul Franţei, inclusiv la Paris. Doi ani mai târziu, la 31 august 1422, Henric al V lea a murit la Vincennes, lăsând moştenire pretenţiile sale franceze fiului său, Henric al VI lea. În timp ce trupul regelui mort a fost trimis mai întâi la Saint Denis, iar de acolo, prin Rouen, la Londra, regele Carol al VI lea al Franţei a murit şi el, pe 21 octombrie 1422. Ducele de Bedford, în calitatea sa de Regent al Franţei pentru copilul Henric al VI lea al Angliei, s a întors pe 5 noiembrie la Paris, unde Conseil pare să fi aşteptat sosirea sa pentru a face aranjamentele pentru înmormântare şi pentru a îndeplini riturile funerare.
Alte evenimente însă au pus în pericol succesiunea engleză la tronul francez. La sud de Paris, la Méhun sur Yévre, Delfinul Carol al VII lea a fost aclamat de către slujitorii săi cu strigătul Vive le roi! în timp ce era înălţat drapelul Franţei. Ducele de Bedford, aşadar, a fost forţat să acţioneze repede şi eficient pentru a proteja şi proclama drepturile suzeranului său, regele Henric al VI lea al Angliei. Atunci când Carol al VI lea a fost înmormântat la Saint Denis pe 11 noiembrie – la doar patru zile după ce Henric al V lea fusese înmormântat în abaţia de la Westminster –, ceremonia a fost încheiată cu obişnuita rugăciune scurtă pentru regele decedat: „Priez pour l’ame de tres excellent prince Charles VI, roy de France”. Apoi, după o scurtă pauză, un herald a proclamat drepturile copilului Henric al VI lea şi a strigat cu o voce puternică: „Vive Henry par la grace de Dieu roy de France et de l’Angleterre!”. La care ceilalţi heralzi au răspuns cu strigătul: Vive le roy Henry!, englezii adăugând Noël! – „de parcă Dumnezeu cobora din ceruri”, spune cronicarul francez.
Aici, cu scopul evident de a zădărnici pretenţiile Delfinului rival şi ale partizanilor săi, rugăciunea pentru regele mort a fost combinată cu aclamarea noului rege în forma în care, în mod normal, era auzită la încoronările regale şi cu alte ocazii. De atunci, această procedură a rămas obişnuită în Franţa: era rostită rugăciunea pentru regele mort, apoi, după o scurtă tăcere „suficient de lungă pentru a spune un Pater noster”, urma aclamarea noului rege. Totuşi, rugăciunea pentru regele mort, precum şi proclamarea noului rege au fost reduse treptat ca dimensiuni, până când, în cele din urmă, au fost auzite numai scurtele strigăte impersonale, întrerupte doar de un scurt ceremonial: Le roi est mort!… Vive le roi! Această versiune scurtă şi depersonalizată pare să şi fi făcut prima oară apariţia la înmormântarea lui Ludovic al XII lea, în 1515, în timp ce o formulă intermediară – scurtele strigăte succesive cu menţionarea numelor individuale atât al regelui mort, cât şi al noului rege – pare să fi fost folosită înainte de 1515. Aceasta este cu atât mai probabil cu cât în 1509, la moartea regelui Henric al VII lea al Angliei, ceremonialul funerar englez a urmat acest stil intermediar. […] Procedura engleză, care, după toate aparenţele, urma exemplul ceremonialului francez, sugera că scurta succesiune a celor două strigăte, deşi conţinând încă invocarea numelui regilor, era de fapt un obicei francez dinainte de 1509, o consideraţie care ne trimite înapoi la funeraliile lui Carol al VIII lea, în 1498.
