Observăm că acel „corp mistic al Bisericii, al cărui cap este Christos” a fost înlocuit – ca în scrierile juriştilor – de un „corp mistic al respublica, al cărui cap este Principele”. Iar Enea Silvio – precum Lucas de Penna înaintea lui – nu a lăsat nici o îndoială asupra paralelei la care se gândea: el a adăugat că Christos s a sacrificat pe sine, deşi El – întocmai ca împăratul – era un „Principe”, princeps et rector al Bisericii în fruntea căreia se afla. Enea Silvio a menţionat atât sacrificiul membrelor – picior sau mână –, cât şi sacrificiul capului. Cetăţeanul obişnuit sacrificându se pentru binele public a devenit, fără îndoială, un martir a cărui caritas o imita pe cea a lui Christos. Dar sacrificiul Principelui pentru corpus mysticum – statul secular – se compara cu sacrificiul lui Christos într un mod mai direct şi la un nivel diferit: amândoi şi au sacrificat vieţile nu doar ca membre, ci şi în calitate de capete ale corpurilor lor mistice.
[…]
Neîndoielnic, conceptul celor „două corpuri ale regelui” ascundea o problemă de continuitate. Acest lucru era mai puţin evident sau poate doar mai bine camuflat în Evul Mediu timpuriu. Dar problema cu adevărat esenţială s a manifestat şi a fost coerent formulată atunci când, ca rezultat al receptării doctrinei aristotelice a „eternităţii lumii” şi a interpretării ei averroiste mai radicale, chestiunea continuităţii perpetue însăşi a devenit o problemă filozofică de prim ordin.
Revirimentul doctrinei eternităţii lumii, care a captivat minţile occidentale după mijlocul secolului al XIII lea, a coincis cu tendinţe analoge, chiar dacă independente, spre „continuitate” în sferele constituţională şi legal politică. Căci ar fi o greşeală să se presupună că noul principiu filozofic a produs, a cauzat sau a creat o convingere nouă în continuitatea perpetuă a corpurilor politice. În orice caz, factorii cronologici ar înlătura o asemenea ipoteză pentru că evoluţia spre continuitate în domeniile dreptului şi politicii era deja în plin avânt înainte ca vreo influenţă a noii filozofii să se facă simţită. Ca de obicei, practica a precedat teoria, dar practica existentă a făcut minţile cu atât mai receptive pentru o nouă teorie. Cu toate acestea, simultaneitatea nu implică şi cauzalitate şi tot ce se poate spune este că filozofia care apără continuumul infinit al Timpului şi a făcut apariţia ca un fenomen concomitent al unor tendinţe înrudite din alte domenii; altfel spus, terenul era straniu de bine pregătit să îşi însuşească o doctrină care, oricum, justifica şi confirma ceea ce se credea sau se făcea în orice caz şi, prin urmare, intensifica şi accelera condiţiile existente; în fine, se poate spune că ambele fire – teoria filozofico scolastică şi practica politico legală – au influenţat împreună, în mod decisiv, modelul general al gândirii politice şi sociale occidentale în perioada ei de formare.
Cu toate aceste restricţii, ar fi totuşi impardonabil să ignorăm impactul noilor tendinţe în filozofie, pentru că o asemenea neglijenţă ar diminua capacitatea noastră de a înţelege mai profund fenomenele corespondente din alte sectoare ale gândirii – constituţional, juridic sau politic. Disputele aprinse dintre filozofi şi teologi în legătură cu înţelesul şi efectele unei continuităţi infinite au contribuit, ca să spunem doar atât, la articularea unor fenomene care fuseseră anterior dificil de exprimat sau nu fuseseră deloc exprimate pentru că nu penetraseră conştiinţa. Ca rezultat al redescoperii lui Aristotel, extremiştii averroişti, aristoteliştii moderaţi şi anti aristoteliştii au fost nevoiţi să îşi prezinte argumentele pentru şi împotriva eternităţii lumii. Simplul fapt că definiţiile continuităţii, duratei, perpetuităţii, perenităţii, veşniciei şi ale altor noţiuni înrudite au constituit în repetate rânduri teme de discuţie şi de divergenţe pare suficient de grăitor: dezvăluie istoricului că un lucru care era înainte stabil şi aşezat a devenit instabil şi haotic – sau chiar discutabil – şi că avea loc o schimbare importantă pe teritoriul Timpului şi în ceea ce priveşte relaţia omului cu Timpul.
În vreme ce aspectele filozofice ale acestei schimbări au fost frecvent studiate şi sunt suficient de cunoscute, implicaţiile istorice ale acestei noi atitudini faţă de Timp, greu de fundamentat, nu prea au fost cercetate. Totuşi, o nouă abordare faţă de timp şi o nouă concepţie a naturii Timpului trebuie privite nu doar ca un factor filozofic, ci şi ca unul istoric de mare importanţă.
Ernst H. Kantorowicz
Cele două corpuri ale regelui
Traducere de Andrei Sălăvăstru
Prefaţă de William Chester Jordan
Postfaţă de Alexandru Florin Platon
Polirom, Iasi, 2014
Noua percepţie a Timpului, care a ieşit atunci la suprafaţă, a devenit de fapt unul dintre cele mai puternice mijloace prin care gândirea occidentală a fost transformată şi revitalizată la sfârşitul Evului Mediu şi se pare că încă influenţează cu o vigoare nepotolită gândirea modernă. Până la urmă (ca să menţionăm doar un singur lucru), filozofia optimistă a progresului nelimitat, pe care generaţiile dinaintea celor două războaie mondiale au considerat o demnă de preţuit, şi a avut rădăcinile şi premisele în acele schimbări intelectuale care înflăcăraseră secolul al XIII lea – o înflăcărare nu mai puţin profundă decât cea produsă de lupta dintre imperiu şi papalitate sau dintre puterile seculară şi spirituală în general.
