Cum ţopaim noi din criză în criză, urmând firul scurt sau lung al propriei vieţi, ne tot lovim, recurent, de criza de identitate. Ea are obiceiul să apară în adolescenţă, la alegerea carierei (mai ales dacă trebuie să se pupe cu vocaţia), la selecţionarea genului şi tipului de partener, la mijlocul vieţii, la naşterea propriului copil, la plecarea lui de acasă, la pensie, când pierdem pe cineva drag… şi astea ar fi doar câteva din pietrele mai alunecoase ale râului existenţial. Cine suntem? Cine am vrea să fim? Care e diferenţa dintre cele două şi cum o ştergem?
Unul din exerciţiile pe care le-am făcut la un curs de formare presupunea să desenăm statusul actual şi apoi pe cel dorit. Colega cu care lucram m-a întrebat cum fac să ajung dintr-o parte în alta şi am ridicat din umeri. Habar n-aveam. Apoi, cu ajutorul formatorului (căruia ţin să îi mulţumesc şi pe această cale), am rugat obiectivul visat să îi dea un sfat celuilalt şi sfatul a fost: Nu te panica! Am fost foarte încântată că există undeva în mine (şi aici jungienii ar spune arhetipul bătrânului înţelept) o părticică prietenoasă care ştie să mă îndrume atât de bine. În noianul de schimbări pe care le suportăm cu dinţii încleştaţi în călătoria abruptă care este viaţa, e uşor să ajungem la disperare, să ne învârtim într-un labirint dureros, fără să întrezărim ieşirea. Conştiinţa timpului ticăind în corpul nostru amplifică senzaţia că nu avem voie să greşim de prea multe ori, că irosim şanse, pe care nu le vom mai regăsi niciodată.
Ceea ce vreau să spun e că vâltoarea emoţională în care ne aruncă o criză identitară ne spulberă fărâma de logică şi ne dă senzaţia că suntem cu spatele la perete. Prin urmare, dacă o voce interioară, încrezătoare în propriile resurse, ne-ar spune răspicat în mijlocul crizei să nu ne panicăm, ar fi grozav (indiferent dacă pare că nu suntem pe drumul cel bun sau că nu ne vom mai regăsi esenţa a ceea ce considerăm că ne reprezintă). Am aflat şi eu de curând ce susţine Daniel Kahneman şi anume că sentimentul de pierdere ne face să devenim din ce în ce mai iraţionali, respectiv să ne agăţăm de situaţii sau persoane care e posibil să aibă o influenţă toxică.
Dacă avem încredere că vom rezolva doliul după un sine anterior sau sentimentul de inadecvare dintre alegerile prezente şi cele dorite, putem urca următoarea treaptă. Aici întră în scenă faimoasa întrebare miracol din terapiile scurte: Dacă ne-am imagina că, printr-un miracol, problema ta ar dispărea, cum ar arăta viaţa ta? Punând ochelarii lipsei problemei, putem să ne uităm în jur. Am arăta altfel? Ne-am comporta diferit? Ce am încuraja în noi? Ce nu ar fi prezent şi de ce? Cine ar observa schimbările? Cum ar reacţiona? Ce reacţie am avea la reacţiile lor? Când ştim spre ce vrem să ne îndreptăm, e nevoie să vizualizăm primul pas, de ce avem nevoie pentru a putea păşi şi setarea unor parametrii specifici pentru o păşire de calitate.
De exemplu, dacă ne trezim la 30 de ani că suntem foarte departe de idealurile cu care ne-am lansat pe scena profesională şi că am pierdut ani buni încercând doar să supravieţuim, fără să regăsim în paleta de activităţi curente vreunele care să ne facă plăcere sau să ne împlinească, e nasol. Acesta este gândul cu care debutează şireata criză de la mijlocul vieţii. Ea se caracterizează printr-o mână întinsă înspre ceea ce a trecut şi nu se mai întoarce, un oftat sfâşietor, o stare de lehamite, un sentiment de inutilitate şi de a fi prins în capcană. De cele mai multe ori, deşi avem senzaţia unei nepotriviri, nu ştim care este alegerea potrivită. Apoi, dacă, printr-un efort de a găsi drumuri alternative, dăm peste cel câştigător, putem crede că sistemul în care ne învârtim rotiţa profesională nu poate fi părăsit, fără pierderi considerabile. Acum se aude bubuitor sfatul despre panică. După ce am tras aer în plămâni cu putere şi l-am expulzat la fel de puternic, ne retragem mâna îndreptată înspre trecut şi, cu toate că nu e frumos să arătăm cu degetul (din raţiuni pe care eu nu le-am înţeles niciodată), îl orientăm înspre viitor. Cum ar fi viaţa mea dacă, printr-un miracol, mâine, nu aş mai lucra ca x, ci aş avea o slujbă care să mă provoace şi amuze totodată şi din care să mă pot întreţine? Eu aici aş vrea ca ceea ce scriu să mişte şi să inspire (gen Truman Capote în Alte glasuri, alte încăperi) şi aş avea un centru de bunăstare emoţională, în care să fie şi spa şi nutriţionist şi psiholog şi deja mi se derulează apetisant în faţa ochilor tot felul de grupuri de suport şi workshopuri tematice. Cititorul harnic e rugat să pună în loc imaginea lui plăcută şi odihnitoare. Sunt convinsă că şi cei care au completat cu rentier pot avea şanse de succes.
Acum a venit rândul primului pas. Dacă eşti mecanic şi vrei să devii frizer, pentru că întotdeauna ţi-ai dorit să simţi cum îţi alunecă printre degete păr mătăsos, trebuie mai întâi să te înscrii la un curs de calificare în domeniu. După o căutare dedicată pe internet şi o salivare intensă la sintagme de genul tehnici de ondulare cu ajutorul bigudiurilor, ar trebui să fie clar care e cursul pe care vrei să îl faci, în ce perioadă se desfăşoară, cum faci să strângi bani ca să îl plăteşti, deşi ai un credit la bancă, dacă mai ai destule zile de concediu rămase ca să poţi pleca de la serviciu etc. Urmează alte detalii importante: cum îi explici nevestei căreia mereu i s-a părut sexy să aibă un bărbat care miroase a benzină şi a ulei de motor că e mult mai erotic să ştii să tunzi în trepte, cum îl asiguri pe colegul Vasile, care ţi-a fost mentor şi care e foarte mândru de munca ta, că efortul lui nu a fost irosit şi vei păstra amintirea bujiilor pentru eternitate. Când primul pas e gândit şi strategia de păşire e perfecţionată, te poţi avânta.
Una dintre greşelile pe care le-am făcut la începutul muncii mele ca psiholog a fost să nu înţeleg că orice tip de schimbare poate fi dureroasă, chiar şi schimbarea pozitivă. Lucram cu o victimă a violenţei domestice, care reuşise, după o încercare a soţului de a o omorî când i-a spus că îl părăseşte, să se mute din apartamentul conjugal, în condiţii foarte bune. Eu eram entuziasmată de curajul ei şi mi se părea că am depăşit ce era mai greu. Nici nu am văzut de unde vine criza. Obişnuinţa de a trăi ani de zile cu soţul ei, ataşamentul, afecţiunea, un statut pe care îl respecta, toate pierdute dintr-o dată. Deci, înflăcărarea care vine cu noua viaţă e, de multe ori, dublată de doliul faţă de cea veche. Fiţi pregătiţi pentru melancolie, ochi umezi şi strângere de inimă.
Exemplu de mai sus nu vrea în niciun fel să trivializeze amalgamul de emoţii care însoţeşte o criză de identitate, ci are scopul de a prezenta simplu o tehnică de a sări peste unele dintre obstacolele ei. De asemenea, nu am aroganţa de a ignora subtilităţile felului în care ne raportăm la noi înşine. De la investiţia excedentară într-una din poziţiile noastre interioare, cum ar fi cea de mamă, care poate duce la sentimentul lipsei de sens, atunci când copilul se maturizează şi nu se mai bazează pe ajutorul părintelui, la pierderea partenerului de viaţă, care schimbă radical dinamica interacţiunii cu sine, fiecare gaură din ţesătura eului are efecte profunde. Cred însă cu tărie că suntem echipaţi să depăşim momente dificile şi că putem să ne găsim calea spre noi, chiar dacă pe moment ne simţim rătăciţi sau împrăştiaţi într-un puzzle care nu îşi mai revelează forma. Mai mult decât atât ştiu că e bine să credem că putem reuşi din motive de profeţie autoîmplinită, placebo pozitiv şi alte teorii aşişderea. Pentru cei care vor să traverseze mai repede etapele crizelor de identitate sau care simt că s-au blocat pe parcurs, recomand, ca de fiecare dată, psihologul potrivit. Nu lăsaţi criza de identitate să vă panicheze!
