Cum ar fi evoluat lucrurile dacă, în urma sfatului generalilor săi, Hitler ar fi reuşit să cucerească Moscova înainte de instalarea iernii în 1941, aşa cum şi-a imaginat – sub forma Operaţiunii Wotan – istoricul militar James Lucas? Să presupunem, printr-o simplă incursiune în domeniul fantasticului, că Stalin ar fi suferit un accident şi conducerea STAVKA (Marele Cartier General al Armatei) ar fi căzut înainte sau în timpul fugii lor din capitala asediată şi că acest lucru ar fi dus la demoralizarea Armatei Roşii şi la eşuarea unei rezistenţe organizate. Citind printre rândurile scurtei relatări de mai sus cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, putem percepe cu uşurinţă unele dintre strategiile alternative de dominaţie care ar fi putut fi urmate în Uniunea Sovietică ocupată în cazul în care combinaţia dintre dogmele rasiale naziste brute îmbrăţişate de Hitler şi necesitatea militar-economică nu ar fi fost la ordinea zilei. Ocupanţii ar fi putut exploata sentimentele separatiste, instalând o serie de regimuri-marionetă (sub controlul unor guvernatori germani) în regiunea baltică, Belarus, Caucaz şi Ucraina. Edificiul bolşevic ar fi putut fi subminat prin decolectivizare şi restabilirea proprietăţii private, restaurarea libertăţii religioase şi aşa mai departe. Date fiind terenul şi existenţa unor uzine de armament dincolo de Ural, este puţin probabil că rezistenţa ar fi încetat, dar aceasta ar fi putut fi contrabalansată printr-un număr mare de colaboratori care ar fi decis că jocul bolşevic luase sfârşit.
Este clar că o asemenea strategie ar fi putut funcţiona. La Liov, naţionaliştii ucraineni occidentali conduşi de Bandera au pus în scenă o revoltă antisovietică (şi pogromuri) înainte de sosirea invadatorilor germani. Pe toată suprafaţa teritoriilor ocupate a existat o colaborare semnificativă din partea populaţiilor indigene. Aproximativ un milion de ruşi au colaborat în diverse măsuri cu forţele armate germane, majoritatea făcând parte din unităţi auxiliare neînarmate sau „Hiwi”, după acronimul lor german, dar au existat şi peste un sfert de milion de colaboratori militari înarmaţi, inclusiv Brigada Kaminski, care a ajutat la reprimarea revoltei din Varşovia din 1944, Armata Rusă de Eliberare a lui Vlasov şi diverse formaţiuni de cazaci, kalmâci sau tătari care sunt astăzi mai puţin cunoscute decât echivalentele lor SS baltice sau ucrainene. Unele naţionalităţi erau mai bine reprezentate în Wehrmacht decât în Armata Roşie. Aşa cum dezvăluie istoricii ruşi postsovietici, foştii comunişti, ca susţinători amorali ai controlului, funcţionării poliţiei şi terorii, nu lipseau din rândurile celor care i-au susţinut pe ocupanţi.
[…]
Istoricii s-au întrebat multă vreme dacă scopul final al lui Hitler era pur şi simplu cucerirea „spaţiului locuibil” din Europa de Est sau dacă acesta era „doar” premisa unei dominaţii asupra lumii (care ar fi implicat un conflict final cu Marea Britanie şi America). Unii istorici, în special Hugh Trevor-Roper şi Eberhard Jäckel, insistă că Hitler a fost un „continentalist”, obiectivul său final fiind acapararea de Lebensraum în Est şi soluţionarea „problemei evreieşti”. Alţii, în special Günther Moltmann, Milan Hauner şi Meier Michaelis, au insistat că ambiţiile lui Hitler erau de natură „globală”. De fapt, cele două poziţii nu se exclud reciproc, ci reflectă mai curând accente diferite. Continentaliştii atrag atenţia asupra frecvenţei cu care Hitler s-a extins spre est, limitând cele mai expansioniste ambiţii ale sale la lumea fanteziei; globaliştii pun cap la cap afirmaţiile sale aleatorii despre colonii sau un război cu America şi le iau în serios. Unii istorici, cum ar fi Andreas Hillgruber, au sistematizat declaraţiile lui Hitler într-un „program” de agresiune:
„După crearea unui imperiu continental european întărit prin cucerirea Rusiei, avea să se treacă la o a doua etapă a expansiunii imperiale, cu acapararea unor teritorii complementare în Africa Centrală şi un sistem de baze care să sprijine o puternică flotă de suprafaţă în Atlantic şi Oceanul Indian. Germania, în alianţă cu Japonia şi, dacă ar fi fost posibil, cu Marea Britanie, avea să izoleze în primul rând Statele Unite, limitându-le la emisfera vestică. Apoi, în generaţia următoare, avea să se desfăşoare o «bătălie a continentelor» în care «imperiul german de naţiune germană» urma să se lupte cu America pentru supremaţia mondială”.
[…]
În urma unei victorii pe Frontul de Est, Hitler s-ar fi aflat într-o poziţie ce i-ar fi permis să dicteze condiţii Marii Britanii. Dacă guvernul ar fi respins încă o dată ofertele sale de coexistenţă paşnică, atunci resursele Estului ocupat ar fi fost folosite într-un război aerian susţinut împotriva Marii Britanii, un război care, dacă ar fi fost câştigat, ar fi putut determina o eventuală activare a Operaţiunii Leul-de-mare. Atunci războiul s-ar fi extins, probabil, până spre sfârşitul anilor 1940. Doar o revenire a ruşilor dincolo de Ural şi o intervenţie americană cu arme atomice ar fi împiedicat consolidarea supremaţiei naziste pe continentul european şi în regiunile cucerite din Uniunea Sovietică – şi niciuna dintre aceste situaţii nu ar fi fost garantată în condiţiile înfrângerii Marii Britanii. Într-adevăr, ele ar fi fost cu totul improbabile dacă Hitler s-ar fi folosit mai eficient de alianţa sa cu Japonia, care s-a alăturat formal Axei germano-italiene în septembrie 1940, împotriva Uniunii Sovietice sau a Imperiului Britanic. De exemplu, Hitler ar fi putut fi de acord să se concentreze pe scoaterea britanicilor din Egipt şi Orientul Mijlociu, lăsând Japonia să-şi îndrepte eforturile militare împotriva britanicilor în Singapore şi India. Alternativ, ar fi putut coordona atacurile germane şi japoneze asupra Uniunii Sovietice. Oricum, ar fi fost o dublă învăluire care nu ar fi putut fi învinsă decât cu mare greutate. Iar americanii ar fi rămas în continuare neutri, desigur, deoarece Pearl Harbor nu ar fi fost atacat.
Niall Ferguson (coord.) – Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, Editura Polirom, 2013, Colecţia „Historia”. Traducere de Cătălin Drăcşineanu
