Prin moartea sa, în aceeaşi zi, Kennedy a lăsat în urmă o ţară hotărâtă să se roage la mormântul unui preşedinte pe care, de fapt, nu-l respectase în mod deosebit în timpul vieţii. Mitizarea lui JFK a fost încurajată cât mai mult de membrii familiei Kennedy, hotărâţi să se folosească de moartea lui Jack pentru a sprijini avansarea în carieră a fratelui său. Deşi, după moartea fratelui său, Robert a rămas o vreme un susţinător al războiului, maşina de publicitate Kennedy a început să-i acopere urmele de îndată ce a devenit limpede, la începutul anului 1968, că escaladarea războiului de către preşedintele Lyndon Johnson l-a făcut pe acesta vulnerabil în faţa unei provocări esenţiale. În momentul asasinării lui Robert în luna iunie a acelui an, mitul că Jack Kennedy s-ar fi retras din Vietnam dacă ar mai fi trăit prinsese deja rădăcini.
Totuşi, aşa cum am văzut, lipsesc dovezile istorice pentru a susţine o astfel de ipoteză. De exemplu, s-a invocat de multe ori interviul acordat de Kennedy, în septembrie 1963, lui Walter Cronkite, cel mai respectat reporter american de televiziune (special aranjat pentru a marca trecerea reţelelor de televiziune la emisiunile de ştiri de treizeci de minute din timpul nopţii). Hotărât să folosească acest interviu pentru a pune presiune pe Diem şi pe fratele său, Kennedy a explicat că, „în ultimă instanţă, este războiul lor. Ei sunt cei care trebuie să-l câştige sau să-l piardă”. Preşedintele s-a adresat apoi în mod explicit lui Diem, prin intermediul televiziunii naţionale americane, spunându-i cum ar trebui să conducă afacerile interne ale ţării sale: să pună capăt acţiunilor represive antibudiste şi să schimbe politica şi personalul pentru a nu pierde sprijinul american. În mod similar, pe 14 noiembrie, la ultima sa conferinţă de presă, preşedintele a definit „scopul nostru” ca fiind acela de „a-i aduce acasă pe americani [şi] de a le permite sud-vietnamezilor să-şi păstreze o ţară liberă şi independentă”. Totuşi, cu doar două luni înainte, în cadrul unei alte emisiuni de ştiri de seară, el spusese că „nu ar trebui să ne retragem”. Această atitudine era, de fapt, în concordanţă cu politica sa. Astfel de afirmaţii contradictorii nu fac decât să reflecte groaza lui Kennedy faţă de alegerile cu care se confrunta: aceleaşi alternative cu care înainte se confruntase Eisenhower şi cu care aveau să se confrunte ulterior Johnson şi Nixon. În toate cele patru cazuri, preşedintelui i-ar fi fost imposibil să se retragă şi să abandoneze pur şi simplu Vietnamul de Sud.
Prin moartea sa, Kennedy i-a înmânat lui Johnson un potir otrăvit. Conştient în fiecare moment de posibilele efecte negative ale unor eforturi americane sporite, Johnson s-a trezit totuşi prins în extinderea unui război care-l îngrozea. Teama de un recul american intern în cazul pierderii războiului, dublată de credinţa arzătoare în teoria dominoului, îl ducea în mod inexorabil spre o înteţire a eforturilor: în 1964, preşedintele a obţinut din partea Congresului adoptarea Rezoluţiei Golfului Tonkin, care permitea implicarea intensă în război a Statelor Unite; în 1965 au sosit primele trupe de luptă americane; în 1967, forţele americane numărau mai bine de o jumătate de milion de oameni.
Totuşi, dacă ar fi trăit, Jack Kennedy ar fi fost nevoit să bea exact din acelaşi potir otrăvit. El a fost cel care a luat cele două decizii care au americanizat războiul. În 1961, a sporit extrem de mult numărul de americani şi cantitatea de materiale expediate în Vietnamul de Sud, transformând astfel o relaţie de consiliere într-un parteneriat. Hotărârea sa de a încuraja activ, doi ani mai târziu, răsturnarea guvernului Diem a însemnat o adâncire a implicării americane şi a asigurat extinderea acesteia. Crima pentru care Diem a plătit cu viaţa a fost eşecul său de a urma reţeta americană pentru câştigarea războiului – un război pe care Kennedy nu-şi permitea să-l piardă. Moartea lui Diem a determinat în şi mai mare măsură angajamentul american faţă de Vietnamul de Sud: cu mâinile pătate de sânge, Kennedy nu ar fi putut întoarce spatele conflictului, iar o decizie de a-l continua în 1963 implica o escaladare inevitabilă a acestuia. Ca preşedinte marginal hotărât să-şi asigure propriul viitor politic, precum şi pe cel al fratelui său, Kennedy nu ar fi îndrăznit niciodată să ia decizia pe care nici măcar Nixon – care în orice altă decizie a făcut o întoarcere la 180 de grade – nu a putut-o lua.
Fosta lume comunistă şi-a pierdut idolii. Este momentul ca americanii să renunţe la unul de-al lor.
Niall Ferguson (coord.) – Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, Editura Polirom, 2013, Colecţia „Historia”. Traducere de Cătălin Drăcşineanu
