„Haina-l face pe om?”

Zicala cu privire la haina care-l face pe om m-a obsedat de când eram mică. „De ce se spune că haina îl face pe om?” am îndrăznit s-o întreb pe mama, deşi nu trebuia s-o deranjez pentru că era întotdeauna ocupată. „Se spune aşa pentru ca oamenilor să li se recunoască funcţiile. De exemplu, haina militară le spune celorlalţi că persoana care o poartă e în armată, iar epoleţii ilustrează gradul, element esenţial în ierarhia militarǎ”.

Răspunsul m-a satisfăcut şi, pentru o vreme, m-am mulţumit cu explicaţia mamei. Doctorii şi personalul medical poartă halate, lucrătorii din uzină salopete, fotbaliştii joacă îmbrăcaţi în costumele echipei din care fac parte, etc. Haina este, în acest caz, un mijloc de „identificare” a indivizilor şi este folosit astăzi pe scară foarte largă.

Dacă însă extindem sfera de aplicabilitate a îmbrăcăminţii, ne dăm seama că hainele puteau – şi mai pot încă şi astăzi – da informaţii şi asupra statutului social al purtătorilor. Ar fi tot o formă de identificare, de data asta socială. În epoca modernă, identificarea socială, cel puţin pe continentul nord american, e mai puţin evidentă, „blugii” sunt purtaţi de toata lumea! Dar în secolul trecut, în Europa mai ales, îmbrăcămintea era o oglindă destul de fidelă a claselor sociale. Ajunge să urmărim serialele BBC ca „Upstairs, Downstairs”, sau „Dowton Abbey” ca să vedem moda diferitelor straturi sociale de la începutul secolului.

Şi iată că, menţionând aceste filme, ajungem la ideea de „costumaţie”, de a folosi, în teatru sau cinema, îmbrăcăminte diferită de cea de zi cu zi, menită să identifice personajele din piese şi filme ca aparţinând unei anumite epoci sau clase sociale. Mi se pare interesant faptul că în limba franceză, „a se costuma” se traduce „se deguiser” (a se deghiza), care în româneşte are sensul de „a te da drept altul”. Hainele nu sunt deci numai pentru propria identificare, dar şi pentru schimbarea identităţii. Te costumezi ca să te dai drept altul decât tu însuţi.

În arta cinematografică şi în cea teatrală, costumele au rolul pe care şi actorul îl are: de a reprezenta vizual, auditiv şi emoţional un personaj. Ce altceva face actorul decât de a se pune în pielea personajului său? Iar spectatorul are, în faţa lui, ansamblul pe care-l oferă scena sau ecranul, în care actorul se desfǎşoarǎ în decorul ales de scenografi.

Am vorbit pânǎ acuma numai despre rolul îmbrǎminţii asupra imaginii pe care persoana o proiecteazǎ în exterior. Dar, în viaţa de zi cu zi, omul îşi alege singur hainele pe care le poartǎ. E drept cǎ nu mai existǎ decât rar şi la preţuri exorbitante croitori care sǎ execute haine la comandǎ. În schimb existǎ o imensǎ industrie de confecţii pentru toate gusturile consumatorilor. Varietatea produselor e considerabilǎ, dar n-aş spune ca alegerea oferitǎ cumpǎrǎtorului nu are limitele ei, ele fiind impuse de modǎ. Dacǎ acuma sunt la modǎ pantalonii cu talia sub buric, chiar dacǎ, sǎ spunem, croiala nu te avantajeazǎ, eşti obligat sǎ te conformezi, pentru cǎ toţi pantalonii de pe piaţǎ sunt cu talia sub buric! Totuşi, în linii mari, cu perseverenţǎ, îţi poţi completa garderoba cu haine pe gustul tǎu. Dar oare, acest „gust al tǎu” nu-ţi defineşte şi personalitatea? Iar vorba „haina-l face pe om” nu se referǎ şi la faptul cǎ felul cum se îmbracǎ cineva este o reflecţie a caracterului şi personalitǎţii lui?  Putem recunoaşte imediat, dupǎ aspectul hainelor, dacǎ cine le poartǎ e extravagant sau nu, dacǎ vrea sǎ atragǎ atenţia sau sǎ rǎmânǎ în umbrǎ, dacǎ pentru el, respectiv ea, aspectul exterior e o prioritate sau ceva secundar.

Garderoba unei persoane dă indicaţii indirecte despre purtǎtorul hainelor nu numai pentru cǎ ele au fost alese, dar şi pentru cǎ în ele s-a impregnat ceva din sufletul persoanei respective. Mi s-a pǎrut interesant exerciţiul de a observa hainele expuse într-un magazin şi de a le compara cu cele agǎţate pe umeraşe într-un dulap personal. Cele din magazine sunt total inerte, dar celelalte, deja purtate, parcǎ trǎiesc, e ca şi când cǎ în ele ar fi –invizibil- personajul care le-a purtat.

Şi aici voi reveni la costumele de teatru. Existǎ la Stratford, în Canada, un imens depozit de costume de teatru de la piesele prezentate la festivalul lor anual, unde actori –în majoritate formaţi în Anglia- joacǎ piese de Shakespeare. Aici, costumele „vorbesc”, „garderoba” e vie. Şi, vizitând-o, m-am întrebat de ce unii scenografi şi regizori vor neapǎrat sǎ fie „originali” şi modernizeazǎ personajele din piese clasice într-un mod în care devin de nerecunoscut?  Sigur cǎ în toate piesele lui Shakespeare, trǎsurile umane  ale personajelor au rǎmas aceleaşi, de sute de ani. Dar n-aş putea vedea un „Rege Lear” sau o „Ofelia” îmbrǎcaţi altfel decât au fost în montǎrile tradiţionale.

Şi, ca sǎ rǎspund întrebǎrii din titlu, da, e adevǎrat, „haina-l face pe om”, dar tot atât de valabil mi se pare şi reversul zicalei, „omul modeleazǎ haina”.