Cât să nu uit cine sunt. Însemnări pe iphone

Sunt extrem de puţine momentele în care am intuiţia a cine sunt cu adevărat sau a cine aş putea fi. În rest, mă izbesc de un întuneric total: eterna grabă, veşnic cu capul în patru direcţii, mereu ratând esenţialul. De aici până la acele foarte puţine secunde „astrale”, cum le numea Zweig, se întinde frontul cu sârma lui ghimpată. De cele mai multe ori, ca să pot capta mesajul, trebuie să fiu singur. Preludiul este capital. Poate dura, uneori, până la o jumătate de zi de citit sau hoinărit prin casă, până atunci când simt că mă ia în stăpânire orgoliul ăsta enorm de a mă visa scriitor.
Secundele când are loc declicul nu sunt deloc străine de muzică. Tot ce am improvizat, în materie de teatru, de pildă, am gândit în funcţie de banalitatea ritmului. Cred cu tărie că ne sunt hărăzite anumite sunete, anumite melodii, să le ascultăm în anumite locuri, la anumite ore. Le aştept cuminte să vină. Ştiu că au să vină.

***
Astăzi au trecut mòdele. Nu mai trăim nicio modă literară. Vine sfârşitul lumii. Insomnii peste insomnii. Vine sfârşitul lumii ca o cascadă de insomnii. Intru în primul cinema care-mi iese în cale, după ce m-am învârtit bezmetic prin Bucureştiul nocturn. Ce putea să ruleze altceva la ora respectivă, decât un film de …Lars von Trier. Cu ocazia asta, mi-am dat seama şi eu cam ce îi lipseşte cu desăvârşire filmului „Nymphomaniac”. Prezervativul! Oamenii ăia chiar au impresia că trăiesc în Paradis. Să-i văd eu pe ei, drăguţii, cum s-ar umple de boli în viaţa reală dacă s-ar culca cu vreo sută de parteneri găsiţi într-un tren de clasa a II-a.
Vârful unui penis aflat în erecţie atins de buzele unei femei pasionale nu este un fapt vulgar, ci unul divin. A! Că societatea s-a folosit de el, l-a mecanicizat, l-a corupt şi l-a satanizat, asta e cu totul altceva. Din păcate, până şi unele dintre femeile de astăzi s-au obişnuit cu forma coruptă a acestei practici magice: nici nu apuci să ţi-l scoţi de sub fermoar, că o şi vezi pe tipă cum molfăie în gol, ca o nebună sedată, iar, odată început actul, nu face decât să imite ceea ce a învăţat ea mai scabros în atât de şablonardele producţii XXX. Îmi aduc aminte de perioada când opream cu disperare în staţiile virtuale ale internetului, în căutarea vreunui material artistic cât mai puţin protocolar, cât mai imprevizibil. Niciun orgasm nu se poate obţine în prezenţa conştiinţei de sine, ci doar în absenţa ei. Vrei să ai orgasm? Uită de el! Uită de tine, uită că faci dragoste, uită că exişti, uită că mai eşti încă pe planeta asta!

Mă sfătuiam pe tema asta, într-o vreme, şi cu Tavi Grigoraş, care e maestru de felul său în treburi de aieste (a se citi: în cultura vizuală), să-mi paseze câteva indicii de mediatecă. Există câteva, foarte puţine, rarisime filme de artă în domeniul ăsta. Şi nici ele nu reuşesc să şteargă pe jos cu tine. Astfel că, în curând mă trezeam din nou şi din nou singur, purtat de colo-colo în vântul idealismelor mele ieftine. Şi totuşi… femeile frumoase, inteligente şi sexy pe care le visam se încăpăţânau să apară numai în spaţiile locuite de cruda şi sfânta Banalitate: în staţii, pe stradă, în autobuze sau în gări, uneori prin parcuri sau în supermarketuri, aşteptând sau nu să fie descoperite. Mai degrabă, nu. „Vorba” cântecului amicului James Blunt: „My life is brilliant \ My love is pure \ I saw an angel \ Of that I’m sure \ She smiled at me on the subway \ She was with another man…”.

***
În cafeneaua Insomnia, actorul meu favorit de la Naţionalul clujean, Ionuţ Caras, pune în scenă poemul-manifest al generaţiei beat, Urletul lui Ginsberg. Intrăm şi eu cu Carina. Spectacolul-lectură este o provocare pe care Caras a onorat-o cu tact, cu inteligenţă, cu simplitate, fără fast, fără superficialităţi, fără gratuităţi. M-au şocat şi mi-au plăcut prospeţimea imaginilor lui Ginsberg, la fel ca şi maniera în care vocea lui Caras s-a pliat pe text. Mi-am scos telefonul şi am început să îmi notez pasajele care mă interesau. Cum oare să nu fie Eli Eli lama sabachthani un ţipăt de saxofon? Este, fireşte că este! Continui aici cu alte câteva mostre revelatorii din Ginsberg:

Supa animală a timpului.
Craterele oranj ale teologiei.
Ce sfinx de aluminiu şi de ciment.
Copii ţipând sub casa scării.
Răstigniri şi bobârnace plutind în râu.
Viermii simţurilor.
Pianul catatonic.
Sfânta Milă, Caritatea, bunătatea sufletului.
Când am să mă fac mare, am să mor.
Subscriu.

***
Nuntă la Golden Tulip, în Zorilor. Să vezi dincolo de oameni. Dincolo de datele şi dincolo de datul lor. Dincolo de statistici şi dincolo de hazardul cromozomilor. Să vezi nu caractere pe o scenă, balzacian, caragialian, ci să îi priveşti cu un ochi neoromantic. Să contempli Suflete. Suflete dansând, nu corpuri.
Aiurea. Sufletul nu există, zic Ei, iar eu nu sunt decât un tip aşezat la o masă, nici măcar turmentat, care priveşte în gol, în timp ce în jurul meu lumea dansează. Pe mese, în colţuri, sub reflectoare, lângă boxe, printre scaune, lumea dansează şi i se rupe de orice altceva. Dansul lor nu are ceva ritualic, ca la Zorba, ei se mişcă orbeşte, în gura unui Nihil imens.
Am terminat scârbit aperitivul. Sunt, probabil, la a douăzecea nuntă pe anul acesta. Mă pregătesc pentru a doua repriză de cântat. Întorc telefonul, cu notiţele astea blazate înspre Dacian, amicul şi DJ-ul meu de la nunţi. Omul apucă aparatul, parcurge mirat textul şi zâmbeşte scurt, după care îmi întinde telefonul. L-am ajutat, pesemne, să adauge, cu ocazia asta, încă o cărămidă la portretul meu. Până acum bănuia probabil că sunt dus cu pluta. De acum, are şi dovada.
***
Carina e studentă la Actorie, la clasa amicului meu, Ionuţ Caras, înspre care am şi îndrumat-o. Examenele de admitere, cel puţin privite dinafară de profanii ca mine, par, prin intensitate şi anvergură, un veritabil examen al maturităţii, o testare psihică şi sportivă, care se vrea a fi totală, exhaustivă, un fel de Big Brother întins pe zile şi nopţi. Mi se pare, totuşi, prea mult. Există pe undeva o ruptură frapantă între anvergura examenului de admitere şi posibilităţile de a trăi de pe urma acestei meserii în România, posibilităţi reduse aproape de zero. De unde şi ridicolul inevitabil al acestui examen, mai exact al substratului său cazon. Bineînţeles, Ridicolul va schimba lumea, a demonstrat-o deja Eliade în Oceanografie: Iisus, Don Quijote, Gandhi au făcut-o deja. În plus, intră cine vrea, rămâne cine poate…
Celebrul dicton junimist pare, însă, incomplet în cazul drasticelor studii actoriceşti clujene, pentru că nu oricine acceptă să fie umilit sau călărit în numele unui viitor rămas, sub aspect material, incert, ori mai rău, sinucigaş. Din contră, cei care reuşeau să intre, odinioară, în cercul select al Junimii, accesau de fapt, în mod direct, establishmentul literar al vremii, iar de acolo, cu puţin noroc, se vărsau ca nişte afluenţi în Mediterana canonului, unde nu este nici întristare şi nici suspinare. Aşa că aceia care decid, însă, a-şi urma visul, precum Carina sau Dudu, în pofida tuturor treptelor ascetice ale umilinţei şi ale ascultării, merită toată admiraţia. Deşi drumul lor, atât de încovoiat sub promisiunea cornului exotic al abundenţei şi al gloriei, desenează traiectorii imposibile prin deşerturi morgane, a lor e lumea aceasta. Cu toate bogăţiile ei nemateriale.

***
Se apropie din nou Crăciunul. Primul Crăciun fără Bunica. Şed pe un scaun aproape de foc şi aştept să ningă. Chelnerul din Hanul Dacilor se apropie de mine timid. Nu am nevoie de madlene proustiene, îmi ajunge că sunt eu însumi locuit de una uriaşă. Aştept să ningă cum a nins într-o seară de Crăciun, când i-am făcut Bunicii o vizită târzie. Trecusem şi atunci, mai înainte, pe la restaurantul ăsta, unde ţin minte că mă aştepta Rami, marea mea iubire platonică din facultate. Plecasem fericit, excitat de gândul noilor planuri amoroase. Afară ninsoarea era plimbată de colo colo, după plăcerea vântului nebunatic, în lumina felinarelor vechi, afumate, ale staţiei de autobuz. Nu mai era nimeni pe afară şi aveam, în sfârşit, viziunea Crăciunului, sentiment care mă lua în stăpânire în fiecare an, preţ de câteva secunde. Ştiam că Buni mă aşteaptă. Că stă pregătită până târziu cu oalele ei cu mâncare caldă, iscodind cu privirea, din când în când, prin geamul aburit, siluetele grăbite ale puţinilor trecători. Soseam şi eu, într-un târziu, o strângeam tare, poate prea tare în braţe, şi înfulecam ca un lup din ce era pe masă. Mă aştepta întotdeauna cu şerveţele şi cu tacâmurile pregătite, iar dacă se întâmpla să vin şi cu vreo gagică sau cu vreun prieten, la finalul mesei, ne privea rugător şi ne spunea mereu, mai cu seamă atunci când îi mulţumeam:
– Dacă ceva nu a fost bine, acuma iertaţi...

Cuvintele acelea două îmi sună şi acum în minte, de simt că îmi crapă ceva înăuntru. Erau – şi au rămas – un fel de carte de vizită a ei. Aş putea spune chiar C.V.-ul ei, al femeii rămase fără mamă la 11 ani, crescută de un tată mereu încruntat şi de o mamă vitregă care şi-a respectat blazonul de „vitregă”, învăţând-o ce este foamea, fără a avea trebuinţă pentru aceasta de a-l citi pe Hamsun. Înconjurată, în scurtă vreme, de o puzderie de fraţi şi surori, vitregi ori ne-vitregi, care se uitau la ea ca la o mamă, muncind, într-o bombă toxică numită fabrică, încă de la 16 ani, bătută şi înşelată de un om fără suflet şi fără Dumnezeu. Toate astea şi mult mai multe umbrele cu arcuri dureroase deschid astăzi în mine cuvintele acelea două: acuma iertaţi…
Aş vrea să ningă şi acum la fel.

Un comentariu

  1. Minunate fragmentele astea furate timpului. Mai ales cele furate din timpul deja negociat si vandut unei… nunti.

    Mi-e atat de cunoscut sentimentul acela de detasare chiar din mijlocul vartejului, cand te pastrezi intact, vertical, in timp ce in jurul tau toti au pierdut temporar contactul cu sinele. Noroc cu iPhone-ul:) Mai demult trebuia sa gasesc o masa mai retrasa si un servetel nemototolit pe care sa pot lasa marturia acestor experiente.

    *

    Iar bunica ta, invaluita de promisiunea unei zapezi de Craciun, este rupta dintr-o poveste veche si nicicand uitata.

    Respect!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *