În privința autorilor și lucrările influente în banda desenată de gen, a acelor autori sau opere care marchează cu amprenta lor decenii și generații, nu se poate spune că există cale de mijloc. Fie vorbim despre un volum prolific întins peste ani întregi și multiple creații ca în cazul lui Jack Kirby, ori despre o activitate scurtă, poate intensă, dar limitată atât în timp, cât și în numărul de proiecte, cel puțin atât timp cât vorbim despre activitatea care a schimbat cursul mediului. Krigstein, Steranko, Barry Windsor-Smith, poate și Ditko ar încăpea aici căci aproape întreaga sa influență iese din Spider-Man și Doctor Strange în ciuda carierei lungi și bogate. Din această din urmă categorie face parte și Paradax. Peter Milligan este un scenarist care a scris mult, Brendan McCarthy are și el ceva titluri în bibliografie, iar nici colaborările celor doi nu sunt chiar rare, însă sunt deosebit de eclectice astfel încât cu greu pot fi plasate într-un continuum, ci trebuie considerate de la caz la caz. Oricum, Paradax este unul singur.
Paradax este poate cea mai limitată în numărul de pagini însumate, cred că ar fi cam 40, dar în același timp cea mai expansivă prin titlurile pe care a reușit să le atingă cu trecerea anilor. O primă poveste a fost serializată în 1984 în Strange Days, unde a împărțit paginile cu alte două benzi, toate scrise de Milligan. Freakwave, ilustrată tot de McCarthy, este o poveste postapocaliptică și inundată de ape în care însăși rațiunea s-a degradat, colorată pictural cu o paletă psihedelică, oferind peisaje în care figuri din cultura populară se împletesc și metamorfozează absurd. Capul lui JFK capătă un al treilea ochi în centrul frunții și devine o navă plutitoare. La fel se întâmplă și cu Pălărierul din Alice în Țara Minunilor și urechile lui Mikey Mouse împodobesc casca unui războinic decimator. Cealaltă bandă din revistă este Johnny Nemo, ilustrată de Bret Ewins, având drept protagonist un detectiv croit după Jerry Cornelius al lui Moorecock. Strange Days a avut o viață scurtă, adunând doar trei numere și lăsând Freakwave neterminată.
Apoi în 1986 Vortex s-a oferit să publice o serie nouă. Primul număr a fost și el o antologie din care doar primele 8 pagini conțineau personajul eponim. Cel de-al doilea și cel din urmă a fost versiunea recolorată a serialului original. Și cam atât. Nu oferă nebunia dezlănțuită din Freakwave sau sublimarea eforturilor narative și grafice pentru a crea ceva cu adevărat splendid în Rogan Gosh, nici afecțiunea amară față de banda cu supereroi din Solo #12, ci este o explozie de superficialitate și artificiu. Cum e de așteptat de la o bandă în care personajul principal este intervievat de un Andy Warhol îmbătrânit și obosit.
La fel ca opera lui Warhol inovația lui Paradax nu stă în dezvoltarea unor noi tehnici sau aprofundarea unor teorii(artistice sau sociale) ci în deschiderea unora noi, în forțarea unei recontextualizări mentale în cititori și critici și artiști. În 1984 banda cu supereroi își termina era de căutare a realismului și începea să cadă sub complet asalt deconstructivist prin Miracleman de Alan Moore, Leach, Totlben și Veitch , iar Zot! de Scott McCloud era printre primele benzi care să se opună acestui curent, însă Paradax iese din aceste două paradigme ce vor marca traiectoria benzii cu supereroi și refuză să accepte premisele genului oferind o a treia cale chiar și atunci când ea nu părea încă necesară. Și toate aceste trei benzi au fost publicate cel puțin la un moment dat de acum defuncta Eclipse.
Mai mult decât orice altceva, Paradax este o evoluție a parodiilor din Mad precum Superduperman, Prince Violence, Batboy and Rubin sau Woman Wonder însă ceea ce parodiază nu este un anume personaj, ci întreaga atitudine asupra eroismului din benzile desenate cu supereroi, subiect în jurul căruia cele două traiectorii serioase sunt costruite. Unul îl neagă și caută ca prin analiză să-i afișeze neajunsurile, cealaltă să-l păstreze drept construct narativ necesar într-o lume deja prea nedreaptă și întunecată. Paradax în schimb, este o bandă cu supereroi care deși este ficțiune eroică, face toate eforturile să nu fie.
Al Cooper lucrează șofer de taxi, iar într-o seară revendică o carte lăsată de un client dubios pe bancheta din spate când acesta dispare fără să plătească tariful. În carte găsește un costum mulat pe care purcede grabnic să-l îmbrace pentru a-și dezveli formele bine definite în fața oglinzii. Dar atunci când își întinde mâna către una dintre multele cutii de bere ce-i populează apartamentul descoperă că atunci când poartă costumul are o anumită doză de intangibilitate. Inițial greu de controlat, dar se obișnuiește cu timpul. Toate acestea sunt relatate la televizor în cadrul programului de televiziune ”Andy Warhol’s Nothing Special” și privite din apartamentul mizer într-o sâmbătă seara de Al și iubita sa, ambii nu deosebit de îmbrăcați. Al alege să devină un supererou nu din vreun ideal înalt, din contra, primul lucru la care se gândește este să jefuiască o bancă, dar din comoditate ajunge să considere că patrulând prin cartier în țoalele sale mulate va căpăta destulă faimă și avere fără să se complice cu încălcatul legii. Ceea ce se și întâmplă, după ce-și acoperă costumul cu ceva haine mai potrivite pentru a fi purtate în prezența copiilor.
Tot televizorul ne prezintă și una dintre primele aventuri importante ale lui Paradax când îl înfruntă pe V.2. Pinhead, un psihopat aparent invincibil cu focoase în loc de mâini ce fură de la un cercetător leit Albert Einstein un concentrat de soldați. Torni apă peste praf și răsare propria ta armată. Însă dacă ar putea fi spus că banda are un un conflict, fiind mult prea neangajată și dezorganizată pentru a putea trage clar conturul unuia, acesta nu este amenințarea lui V.2 Pinhead de a distruge sediul Națiunilor Unite, ci ar fi faptul că Mr. Chow i-a cumpărat drepturile de imagine lui Paradax și profită nemilos de pe urma sa. Dar există și confruntarea cu antagonistul dereglat care dorește distrugerea lumii; confruntare pe care protagonistul o câștigă și oricât de mult ar vrea banda să luăm în considerare egoismul participării eroului și lipsa lui de evoluție, adevărul este că în structură funcționează la fel ca multe altele de soiul său. Ceea ce îi reduce potențialul subversiv și îl limitează la suprafață.
Însă această suprafață a fost canibalizată până nu i-a mai rămas nimic despre care să se poată spune că-i al ei. Bucăți din ea pot fi găsite peste tot în întreaga industrie. Zenith al lui Grant Morrison și Steve Yowell prezintă un asemănător erou interesat doar de propria popularitate și carieră non-eroică. Animal Man și Doom Patrol ale aceluiași Morrison au dezvoltat premisa și conțin supereroi mult mai apropiați în personalitate de oameni normali care încearcă să profite sau să reziste abilităților ce-i separă de restul semenilor. Doom Patrol în special preia mult din ultima poveste a lui Paradax, cea care a apărut în antologia publicată de Vortex, în care acesta înfruntă într-un decor înnebunitor inamici cu design și personalități inspirate din cubism, suprarealism și dadaism. Într-adevăr, din cauza tirajului limitat probabil că influența directă se poate găsi doar în benzile scrise de Morrison(care dacă este să-i dăm crezare lui McCarthy, i-a cam fost un groupy). Însă acestea mulțumită popularității lor ar fi destul pentru a răspândi etosul lui Paradax în cele patru zări fecundând banda desenată contemporană. Și, desigur, se reflectă și în operele ulterioare ale celor doi autori.
Iar pentru o revistă și jumătate de povești ar putea fi destul. Doar că mai sunt elemente ale lui Paradax care deși nu pot fi considerate ca fiind direct și principal responsabile pentru propășirea lor în culturii aferente, aportul adus în a trasa caracteristicele erei nu poate fi neglijat. Diegeza prin intermediul ecranului de televiziune nu este originală, dar de abia intra la modă prin American Flagg! și Daredevil. Prin modul cum tratează supereroii amintește în egală măsură de momentele parodice din Marshall Law, dar și de cele critice din Watchmen, anticipându-le pe amândouă. În ambele povești cu Paradax tensiunea este sporită de amenințarea cu arme de distrugere în masă și în ambele sunt mânuite de personaje a căror integritate psihică este discutabilă. Astfel pune în prim-plan amenințarea terifiantă a bombei atomice care va marca o bună bucată din benzile din a două jumătate a deceniului, însă într-un fel consistent cu tonul afișat. Supereroii acoperiți de paltoane sau jachete sunt o marcă a anilor 90 și 2000 timpurii, iar din câte îmi dau seama de la McCarthy au pornit totul.
Am decupat o pereche de nuri, de frică de a fi numit pornograf.
Godland cu toată pastișa grafică de Kirby, din cauza vocei și interferenței lui Joe Casey, mare fan de Grant Morrison, ridicând absurdul spre ridicol, oferind dialogul cotidian și fără a fi în stare să accepte cu sinceritate conceptul duce totul mult mai aproape de ceva precum Paradax decât de Silver Star. O sumă întreagă de eroi nu deosebit de eroici sau competenți sau angrenați în povești eroice clasice precum The Jam, Madman, Ambush Bug, The Maxx, Major Boomer, Automatic Kafka, Freakazoid sau The Tick pășesc pe poteca deschisă de Paradax.
Nu știu în ce măsură poate fi considerat Paradax este ceva ce a rezistat anilor. Însă asta mai mult prin faptul că atât McCarthy cât și Milligan au continuat independent în Solo #12 și The Zaucer of Zilk respectiv în Enigma sau X-Statix vlăstarul ideilor sădite Paradax, îngrășându-i rodul cu personaje frumos construite și povești interesante reușind în ele să vorbească despre lucruri mult mai interesante și puternice decât faptul că supereroii sunt cam absurzi și o teză foarte vagă despre reprezentarea în media, personele artificiale ale vedetelor și rolul culturii populare.
Nici tehnic nu se compară cu alte lucrări ale autorilor din aceeași perioadă sau de până atunci. Mult mai conservatoare, atât grafic cât și narativ, decât Freakwave aducând mult mai mult cu lucrările lui McCarthy din 200AD, fără brutalitatea scenariilor și complexitatea psihologică adusă de Milligan în Bad Company. Arată totuși mult mai contemporan decât multe alte benzi din aceeași perioadă. În afara atitudinii ar putea fi considerată o producție poate nu mediocră, dar deloc spectaculoasă din partea celor doi. Însă munca produsă de ei până atunci se ridică la niște nivele de puțini străbătute. Și această atitudine este ceea ce ar îndesa-o într-un canon. Altfel, Paradax face cu brio față tuturor parodiilor supereroice, dovedindu-se până la urmă șablonul modern pe care s-au construit, fie că își dau seama sau nu.
preluat de pe webcomics.ro
