Rusia, astăzi – referendumuri, rapt şi imperialism

După scenariul impecabil executat al unei invazii care nu a avut loc, ocupaţia Crimeii continuă cu scenografia grotescă a unui referendum organizat sub oblăduirea armelor Rusiei. Pentru centrali şi est-europeni, rezultate consultării imaginate de Rusia nu este unul surprinzător: democraţia sovietică a operat cu aceleaşi unanimităţi confecţionate prin teroare şi intimidare. Visul panrus de acum se clădeşte pe temeliile staliniste de ieri.

Crimeea nu este un incident izolat, după cum nu este o cauză excentrică, irelevantă pentru Occident. Gestul de pe 16 martie 2014 se cere evaluat ca atare. El este, in termeni neechivoci, o sfidare la adresa principiilor pe care se întemeiază comunitatea naţiunilor libere. El este declaraţia de intenţii a unei puteri ce ignoră, deliberat, graniţe şi popoare, în numele misiunii istorice cu care se autoînvesteşte. Ca şi Cehoslovacia în 1938, Crimeea anului 2014 poate să fie doar începutul unui drum care se termină prin capitulări imunde şi laşităţi diplomatice. Manipularea perversă a legilor internaţionale şi a auto determinării evocă intervalul în care un alt conducător european îşi proclama dorinţa de pace, lichidând naţiuni şi inaugurând o eră de rapt şi de genocid.

Crimeea 2014 este hârtia de turnesol ce indică continuităţi istorice de profunzime. Rusia lui Putin este creată din altoirea pe trunchi sovietic a obsesiilor ţariste. Fobiile de astăzi sunt urile de ieri. Istoria statului rus, în diferitele sale deghizamente, a fost una punctată de violenţă, agresivitate externă şi ostilitate implacabilă faţă de libertatea propriilor supuşi. Imperiul Rus a zdrobit şi încătuşăt Polonia, încercând să smulgă din rădăcini o întreagă naţiune. Acelaşi Imperiu a rămas fidel, până în februarie 1917, unei politici de excludere şi de persecuţie pogromistă a evreilor din cuprinsul său. Sentimentul patrimonialist al guvernării, spre a evoca analizele lui Richard Pipes, este legatul cel mai durabil pe care ţarii îl dau celor de acum – Rusia nu are cetăţeni, ci doar indivizi asupra cărora stăpânul are un drept de viaţă şi de moarte.

Comunismul sovietic a rafinat, pe baze dialectice, această sclavie statală. De la Holodoomor la Marea teroare şi la Katyn, stalinismul a însemnat această exacerbare a crimei etatice. Crimele împotriva umanităţii jalonează existenţa primului stat al muncitorilor şi ţăranilor. Comunismul a beneficiat, până la căpăt, spre a relua sintagma memorabilă a lui J. F. Revel, de “clauza totalitarismului celui mai favorizat”. Pentru occidentalii “de bună credinţă”, America, iar nu URSS, a fost întruchiparea răului absolut. Victimele regimurilor marxist-leninist au fost sacrificii dialectice sau “reacţionari” care îşi meritau soarta. Dispreţul cu care Angela Davis a privit apelul dizidenţilor cehoslovaci este simbolic. Saharov, Havel sau Walesa nu au devenit niciodată efigii ale culturii populare. Chipul lor nu a fost desenat pe un tricou, iar numele lor nu a fost scandat pe stradioane. Progresul comunist nu trebuia tulburat în nici un fel.

De aceea, poate, Rusia lui Putin are această temeritate imperialistă cu care sfidează Vestul. Exerciţiile de imagine ale lui Vladimir Putin nu sunt niciodată inocente. Violenţa rusă s-a hrănit, istoric, din naivitatea şi laşitatea celor care nu au ştiut să i se opună. Crimeea este un moment de turnură. Orbitarea şi complezenţele pot fi fatale. Libertatea şi guvernarea democratică sunt fatal subminate de acest avans rus. A nu i te opune înseamnă a participa la distrugerea edificiului euro-atlantic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *