Avem cu toţii gânduri minunate care ne trec prin minte, formulări reușite şi frumoase, dar pe care nu avem timp să le notăm. Avem idei de proiecte pe care le-am putea lansa, dar amânăm și ele se pierd. Senzaţia ar fi de mii de comori, de mici comete strălucitoare care ne ies din suflet și din minte, și care pleacă în spaţiu… degeaba? Nicăieri? Ducem cu noi suspine de suflet şi imagini geniale care ar putea schimba soarta lumii sau măcar a noastră și a prietenilor noștri prin frumuseţea și originalitatea lor.
Şi le pierdem pe toate pe drum, una după alta, an după an.
Iată o scenă zic eu cutremurătoare, finalul filmului Blade Runner de Ridley Scott, despre faptul că oamenii văd lucruri, trec prin experienţe imense şi intense, dar nu pot înmagazina toate astea, iar atunci când va suna ceasul imaginile vor muri odată cu ei.
La ce îmi folosește mie că a Roy văzut lucruri extraordinare? Aș vrea să le pot vedea și eu: să pot să cred că le-a văzut, și să le duc mai departe cu mine. Oare toate aceste gânduri pleacă într-adevăr în spaţiu ca o pasăre care își ia zborul? Nu cumva ideile alea rămân acolo, într-un univers mult mai mare pe care noi nu îl vedem cu ochii, de unde așteaptă să coboare din nou?
Pe de o parte, poate că nu toate ideile trebuie recuperate, reinvestite, reciclate. Uneori, merită să te bucuri singur de ele. Totuși, dacă vrem să punem mâna să facem o planetă mai bună, adevărata recuperare și ecologie privește “gunoiul” imens de idei plecate printre stele, undeva unde plutește oarecum “degeaba” din absolut toate punctele de vedere. Acel gând care nu folosea la proiectul stresant din momentul de faţă, care era un “simplu deșeu”, dar care ascundea de fapt puterea de schimbare a lucrurilor lumii poate mult mai mult decât toate proiectele stresante ale vieţii mele. Iar eu bănuiam asta, simţeam asta.
“Gândirile” frumoase sunt poate lucrul care mă reprezintă cel mai bine. De ce le dau drumul să plece în univers, fără să le plantez undeva? Fără să le cobor undeva în lumea mea sau a altora? Pentru că lumea în care eu trăiesc acum nu are loc pentru “ce mă reprezintă” pe mine, sau măcar nu are timp pentru așa ceva? Cum aș putea să forţez lumea din jurul meu să fie mai largă și să aibă loc pentru toate lucrurile frumoase pierdute la o cafea sau la o meditaţie la geamul unui tren?
Mă gândesc că soluţia e ca în teoria aia că banii vin la tine atunci când ești pregătit să îi folosești și nu să îi pierzi. La fel, e nevoie să ajungi într-o bună zi “să crezi” în rostul tuturor acestor gânduri frumoase. Să le vezi rostul cu ochii inimii, nu doar cu imaginaţia.
Dacă personajul din scena de mai sus ar mai avea o zi de trăit, ce ar face? Şi-ar nota toate gândurile frumoase pe care le-a avut, toate imaginile frumoase pe care le-a văzut? Poate, dar dacă ar avea mai mult de o zi, ar putea face ceva mai interesant: să pună în aplicare măcar unul din gândurile frumoase pe care le-a avut.
Altfel spus, dacă vom continua să trăim în aşteptare, viaţa noastră va deveni o linie de o zi, două zile sau zece ani, un drum pe care ne dezbrăcăm progresiv de noi înșine, mergând spre acel moment în care, goi, la fel ca Roy, vom spune cu tristeţe: “toate aceste gânduri s-au pierdut, in time”. Pentru că ne-am preocupat doar de proiecte care nu lăsau loc pentru acele acţiuni care să ne reprezinte cu adevărat.
Sau, viaţa noastră poate fi, începând de azi, o linie în care, zi după zi, aducem gândurile personale în lume și astfel ne îmbrăcăm progresiv cu noi înșine.
Începem cu un carnet sau un jurnal. Apoi cu niște articole, cu fotografiile sau poeziile pe care am fi vrut să le facem sau să le scriem… de zece ani deja. Cu niște proiecte 100 % selfmade dar și 100% realizate!
Iar la final, vom schimba complet destinul: “I’ve done things you people wouldn’t believe.” Iar toate aceste lucruri personale, bine realizate şi frumos înşiruite, vor fi hainele sufletești, minunate și perfect la modă cu noi înșine!, pe care nimeni nu ni le va lua niciodată – nici după ce filmul vieţii se va fi terminat.
