Numit ofiţer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineaţă de septembrie oraşul, pentru a pleca spre Fortăreaţa Bastiani – prima sa garnizoană.
Nici nu se luminase încă bine de ziuă când se trezi din somn şi-şi îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent.
De cum sfârşi cu îmbrăcatul, la lumina unei lămpi cu gaz, Drogo se privi în oglindă, fără să încerce însă acel sentiment de satisfacţie la care se aşteptase. În casă domnea o tăcere adâncă şi doar dintr-o odaie alăturată se auzeau nişte zgomote uşoare : mama lui tocmai se sculase, pentru a-şi putea lua rămas-bun de la el.
Era ziua mult aşteptată, începutul adevăratei lui vieţi. Se gândea la zilele mohorâte de la Academia Militară, îşi aminti de serile lungi şi triste de studiu, când afară, pe stradă, auzea trecând oamenii liberi şi poate fericiţi ; îşi aminti de trezirile din timpul iernii în dormitoarele îngheţate, unde veşnic plutea în aer coşmarul pedepselor. Îşi aminti de chinul cu care număra, una câte una, zilele ce păreau că nu se vor mai sfârşi nicicând.
Acum era, în sfârşit, ofiţer, şi toate acestea aparţineau trecutului : n-avea să se mai chinuiască învăţând, nici să mai tremure auzind glasul sergentului. Toate zilele acelea, care până nu demult i se păruseră atât de odioase, trecuseră pentru totdeauna, alcătuind luni şi ani ce n-aveau să se mai întoarcă niciodată. Da, acum era ofiţer, va avea bani, femeile frumoase se vor uita poate cu interes la el, deşi, în fond, îşi dădu seama Giovanni Drogo, cei mai frumoşi ani – prima tinereţe – se sfârşiseră probabil. Continua să se privească în oglindă, dar nu vedea decât un zâmbet crispat întipărit pe propriu-i chip, pe care în zadar încerca să-l îndrăgească.
Ce straniu ! De ce oare nu putea să zâmbească degajat, aşa cum s-ar fi cuvenit, în timp ce-şi lua rămas-bun de la mama lui ? De ce nu putea fi măcar atent la ultimele ei sfaturi, de ce nu reuşea decât să perceapă vag sunetul acelui glas atât de familiar şi de cald ? De ce se învârtea prin odaie cu o nervozitate inexplicabilă, de ce nu izbutea să-şi găsească ceasul, cravaşa, chipiul care se aflau totuşi la locul lor obişnuit ? Doar nu pleca la război ! Zeci de locotenenţi ca şi el, foştii lui colegi, părăseau în acelaşi timp casa părintească, râzând veseli, ca şi cum s-ar fi dus la o petrecere. De ce, în locul cuvintelor afectuoase şi liniştitoare pe care ar fi trebuit să i le spună mamei sale, nu-i veneau pe buze decât fraze banale, lipsite de noimă ? Amărăciunea de a părăsi pentru prima dată casa părintească în care se născuse, cu speranţa unei vieţi fericite, temerile pe care le aduce orice schimbare, emoţia cu care-şi lua rămas-bun de la maică-sa îl copleşeau într-adevăr, dar peste toate acestea plutea greu un gând stăruitor, pe care nu izbutea să-l desluşească, un fel de presimţire vagă a unor întâmplări fatale, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a porni într-o călătorie fără întoarcere.
Prietenul său, Francesco Vescovi, îl întovărăşi o bucată de drum, călare. Tropotul cailor răsuna pe străzile pustii. Se revărsau zorile, oraşul era cufundat încă în somn, ici şi colo, la ultimele caturi, se deschidea câte un oblon, se iveau chipuri răvăşite, ochi apatici contemplau pentru câteva clipe naşterea miraculoasă a zilei.
Cei doi prieteni nu-şi vorbeau. Drogo se tot întreba cam cum o fi arătând oare Fortăreaţa Bastiani, dar nu izbutea să şi-o imagineze. Nici măcar nu ştia precis unde se află şi nici cât drum avea de străbătut până la ea. Unii îi spuseseră că avea de mers o zi călare, alţii mai puţin, dar nici unul din cei pe care-i întrebase nu fusese de fapt vreodată acolo.
Ajunşi la porţile oraşului, Vescovi începu să vorbească plin de însufleţire despre tot felul de nimicuri, ca şi cum Drogo ar fi plecat într-o călătorie oarecare. Apoi, la un moment dat, îl făcu atent :
— Vezi muntele de colo, din faţă ? Da, ăla vineţiu. Zăreşti pe creastă un bastion ? Este chiar o anexă a Fortăreţei, o redută avansată. Îmi amintesc că am trecut pe acolo acum doi ani, cu unchiul meu, când ne duceam la vânătoare.
Oraşul rămăsese în urmă. Începeau să se vadă lanurile de porumb, fâneţele, ruginiile păduri de toamnă. Cei doi, mergând alături, înaintau pe drumul colbuit, scăldat în soare. Prieteni la cataramă, Giovanni şi Francesco se cunoşteau de multă vreme, avuseseră aceleaşi pasiuni, aceleaşi prietenii, aproape nu trecea nici o zi fără să se vadă ; cu timpul însă Vescovi devenise un burghez în toată puterea cuvântului, se îmbogăţise, în vreme ce Drogo, ajungând ofiţer, avu prilejul să simtă acum cât de departe de el se afla celălalt. Nimic din ce-l legase de viaţa aceea lipsită de griji, mondenă, nu-i mai aparţinea ; îl aşteptau lucruri grave şi necunoscute. Calul său şi cel al lui Francesco – i se părea – aveau de pe acum un umblet diferit, al său înainta cu un pas mai puţin uşor şi vioi, cu o oarecare nelinişte şi oboseală, parcă presimţind şi el că viaţa urma să se schimbe.
Ajunseseră pe coama unui colnic. Drogo se întoarse pentru a privi încă o dată oraşul contra luminii ; spirale de fum matinal se înălţau deasupra acoperişurilor. Văzu în depărtare propria-i casă. Recunoscu ferestrele odăii sale. Probabil că geamurile erau acum deschise şi slujnicele făceau curăţenie.
Or fi strângând desigur patul, iar după ce-or să aşeze lucrurile în dulap, aveau să pună drugul la obloane. Vreme de luni şi luni, nimeni n-avea să mai pătrundă acolo, în afară de praful neobosit, iar în zilele însorite, palide dâre de lumină.
Iat-o ferecată acum în întuneric – mica lume a copilăriei sale. Mama sa avea să lase totul neschimbat, încât el, întorcându-se, să se regăsească din nou, şi acolo, în odaia lui, să se poată simţi iar un băieţandru, chiar şi după o atât de îndelungată absenţă ; oh, desigur, biata de ea îşi făcea iluzia că va putea păstra neştirbită o fericire pierdută pentru totdeauna, că va putea opri goana timpului, că va fi de ajuns, la întoarcerea fiului, să deschidă uşile şi ferestrele, pentru ca totul să fie întocmai ca odinioară.
Plin de afecţiune, prietenul său Vescovi îşi luă rămas-bun de la el, iar Drogo îşi continuă singur drumul, apropiindu-se de munţi. Când ajunse la buza trecătorii ce ducea la Fortăreaţă, soarele se afla la zenit.
În dreapta, pe creasta unui munte, se vedea reduta pe care i-o arătase Vescovi. Nu părea să mai fie mult până acolo. Nerăbdător să ajungă cât mai repede, Drogo nu se mai opri să mănânce şi-şi îndemnă calul, deja obosit, în sus, pe drumul care urca din ce în ce mai abrupt şi afundat între povârnişuri repezi.
Drumeţii erau tot mai rari. Giovanni îl întrebă pe un căruţaş cât mai avea de mers până la Fortăreaţă.
— Până la fortăreaţă ? se miră omul. Care fortăreaţă ?
— Fortăreaţa Bastiani, spuse Drogo.
— Nu e nici o fortăreaţă prin părţile astea, spuse căruţaşul. N-am auzit niciodată vorbindu-se de ea.
Desigur, era prost informat. Drogo îşi continuă drumul, dar pe măsură ce ziua se apropia de sfârşit, se simţea năpădit de o uşoară nelinişte.
Scruta cu privirea crestele înalte ale trecătorii pentru a descoperi Fortăreaţa. Îşi închipuia că e un soi de castel foarte vechi, cu ziduri ameţitoare.
Dar cu cât trecea timpul, se convingea tot mai mult că Francesco îi dăduse o informaţie greşită : reduta pe care i-o arătase el trebuia să fi rămas de mult în urmă. Şi se lăsa seara.
Priviţi-i, pe Giovanni Drogo şi calul său, cât de mici sunt pe poteca munţilor din ce în ce mai înalţi şi mai sălbatici.
El continuă să urce ca să ajungă la Fortăreaţă pe lumină, dar din adânc, unde vuia un torent, umbrele urcau mai sprintene decât el. La un moment dat, ele ajunseră la aceeaşi înălţime cu Drogo, pe versantul opus al trecătorii ; câteva clipe părură chiar că-şi încetinesc cursa, parcă pentru a nu-l descuraja, apoi alunecară şerpuind în sus pe povârnişuri şi stânci, iar călăreţul rămase tot mai jos, sub ele.
Întreaga strungă era acoperită de umbre vineţii şi numai crestele golaşe, verzui, la înălţimi de necrezut, mai erau încă luminate de soare când, pe neaşteptate, Drogo văzu răsărindu-i în faţă, negru şi imens, profilat pe cerul de cristal al serii, un bastion militar ce părea foarte vechi şi pustiu. Când îşi dădu seama că asta trebuia să fie Fortăreaţa, Giovanni îşi simţi inima bătându-i puternic, dar totul, de la ziduri la peisaj, avea un aer duşmănos şi sinistru.
Făcu un ocol în jurul ei, dar nu izbuti să găsească intrarea, şi cu toate că începuse să se întunece, nu era nici o fereastră luminată şi nici nu se zăreau felinarele de pe zidurile de apărare. Nu se vedea decât un liliac care se legăna pe fundalul unui nor alb.
În cele din urmă, Drogo se hotărî să strige :
— Hei ! strigă el. Nu-i nimeni aici ?
Din umbra adunată la picioarele zidului se ivi atunci un om, un soi de vagabond cerşetor, cu o barbă căruntă şi neîngrijită, şi cu o mică desagă în mână. În penumbră însă nu i se distingeau prea bine trăsăturile – doar albul ochilor îi strălucea puternic.
Drogo îl privi cu recunoştinţă :
— Pe cine căutaţi, domnule ? îl întrebă omul.
— Caut Fortăreaţa. Asta e ?
— Nu mai e fortăreaţă, răspunse necunoscutul, cu un glas blând. I-au ferecat toate porţile ; de vreo zece ani nu mai e nimeni pe-aici.
— Şi-atunci, unde-i Fortăreaţa ? întrebă Drogo, supărat dintr-o dată pe omul acela.
— Care Fortăreaţă ? Poate aceea ? Şi necunoscutul întinse un braţ, pentru a-i arăta ceva.
Într-un fel de fereastră deschisă în stâncile abrupte din faţa lui, pe care le şi înghiţise întunericul, îndărătul unei haotice scări de creste, la o depărtare incalculabilă, învăluită încă de lumina roşie a crepusculului, ivită parcă dintr-o feerie, Giovanni Drogo zări atunci o stâncă golaşă, iar în vârful ei o dungă regulată şi geometrică de un galben-închis cu totul neobişnuit : silueta Fortăreţei.
Oh, ce departe era ! Cine ştie câte ceasuri mai avea de mers până acolo, iar calul său era de pe acum sfârşit de oboseală. Drogo o privea fascinat şi se întreba ce putea fi oare atrăgător în cetăţuia aceea solitară, aproape inaccesibilă şi atât de depărtată de lume ? Ce taine ascundea ? Dar erau ultimele clipe ale amurgului. Cele din urmă raze de soare începuseră să se desprindă încet-încet de îndepărtata stâncă, iar sus, peste bastioanele gălbui, se năpusteau umbrele vineţii ale nopţii care se lăsa.
Fragment din Deşertul tătarilor, Dino Buzzati, Traducere de Niculina Bengus-Tudoriu (Polirom, 2011, colecţia Top 10+)
