Parcă înnebuniseră cu toţii. Erau oameni pastişaţi, care trăiau într-un fel baroc, mascat, în casele lor cartonate de vise de pe fiecare stradă îngustă. În loc de terase aveau balcoane de la care îşi priveau puţinătatea, iar copiii şi-i plimbau într-un ritm aerobic pe aleile dintre blocuri, unde mai vedeai câte un tomberon cu mâţe tolănite. Asta era viaţa pe care o primiseră în dar de la natură, îşi spuneau ei, nemaicrezând în „întâmplări fortuite”, doar în lucruri care s-au petrecut deja. Aşa aveau să fie şi toate celelalte. Din colţ în colţ, aveau dreptul să îşi închipuie însă ce voiau ei. Până la urmă, nimeni nu îţi răscoleşte capul. Acolo poţi să îndeşi câte utopii ar putea suporta doar pânza cerată sau penelurile caietelor de pofte. Îi vedeam zi de zi. Trăiam cu ei şi în vecinătatea dorinţelor lor. Mi-ar fi plăcut să ştiu de ce nu au făcut nimic să plece în locuri care le-ar putea aduce aminte de ei înşişi pe vremuri. Mă uitam şi îmi dădeam seama că mă uit. Nu aş fi vrut niciodată să ajung ca ei. Pentru asta, aveam un algoritm simplu.
Trebuia să nu privesc niciodată la cei douăzeci şi doi de ani ca o mare rezervă. Ca o fărâmă dintr-un larg de zile pe care puteam să le rânduiesc după cum vreau eu, fără să mă grăbesc. Dar eu alerg de când mă ştiu. Nu fug de începuturi. Fug de ce are să vină, alerg să apuc lucrurile pe care nu le-am făcut încă. Să fim serioşi. Poţi să ai treizeci de ani, doi ani sau o sută opt ani. La final, când cineva va spune despre tine că „ai fost”, eşti tot un trecut. Sondajul „închiderii” nu te face cu nimic mai special, doar putinţa de a lăsa ceva în urmă care însumat, te dă pe tine celorlalţi, întotdeauna la trecut. Aşadar, ştiam ce vreau. Să apuc să termin de scris tot ce aveam. Să închid ochii şi să mă spovedesc destul de onest- să nu îmi tai craca de sub picioare, dar nici să îmi pun piscuri pe care nu o să pot să le ating nici măcar dusă de cineva până acolo. Dincolo de pleoapele lipite, creşteam şi eu felia mea de oniric raţional. Vedeam o căsuţă cu trei camere, cu mobilier bej, pături moi, perdele mari şi draperi care puteau să facă din ziuă-noapte şi invers, cu canapele jilţate şi podele lucioase, din lemn ticluit cu justă măsură. Fier forjat ici-colo. Cufere, biblioteci pe toţi pereţii- măcar în două din cele trei încăperi, o masă ca de berărie în curte, camelii şi magnolii la geam. Asta trebuia sa fie munca mea. Fireşte, casa ar fi rămas tot goală fără suflete cărora să le las moştenire mai departe puterea de a visa. Până la asta, am mai sărit nişte himere, dar pentru lucrurile de o asemenea natură prefer să fac ca oamenii de pe stradă. Să cred în întâmplări cu „amin”-uri la pachet. În întâlniri care aşa au fost să fie sau vor fi fost să fie. Între timp, aveam să mai scriu cu nemiluita. Dar la capăt de drum, aveam nevoie de cineva care să ştie să îmi ducă nu rândurile, ci visele mai departe.
Există o educaţie a dorinţelor. Cu ea, poţi deveni mai ludic sau mai neştiutor, mai naiv sau mai pesimist, dar fără ea eşti doar unul dintre chipurile care trăiesc unde au picat fără să îşi fi înmulţit talanţii, unul dintre oamenii cărţilor mele care dacă ar fi avut gură şi sânge să vorbească, şi un loc în lumea noastră, altul decât cel pe care eu l-am iscodit pentru ei, ar fi spus ce alegeri ar fi fost mai nimerite pentru o viaţă împăcată cu sine. Până una alta, la căsuţa mea cu fier forjat nu renunţ. Dar nu pot să mă abţin să nu ma întreb, uitându-mă la cei de sub pervazul meu, dacă viaţa lor ar fi fost alta în funcţie de visele, nu de alegerile lor? E fantezia mea de după geam. E doar o întrebare, nu daţi cu piatra.
