Psihanalistul Bruno Bettelheim, în cărţile sale despre efectele campurilor de exterminare naziste, vorbește despre conceptul de „point of no-return”. Limita dincolo de care erai mult prea umilit sau degradat ca om, iar identitatea ta dispărea, dacă acceptai să faci sau să zici ce ţi se cerea. Adică, există o limită dincolo de care dispari ca personalitate și nu vei mai fi niciodată cine erai.
Dar acest concept poate fi folosit și în sens pozitiv: cei care alegeau să nu treacă limita, punctul de neîntoarcere, se salvau, uneori cu preţul vieţii. Depășeau instinctul de conservare și alegeau o viaţă morală. Altfel spus, punctul de pierdere (depășire) a instinctului de conservare e și semnalul că ai ajuns la cine ești tu, la punctul dincolo de care nimeni nu te mai poate atinge ca om.
Ei bine, astăzi, în condiţii de libertate, avem efectul invers: totul este posibil, dar nu ne mai cunoaștem limitele personale. Nimeni nu ne asuprește, dar tocmai, deși nu suntem obligaţi să supra-vieţim, deseori avem perioade în care parcă „vieţuim degeaba”. Nu mai știm care e punctul nostru de ne-întoarcere. Încercăm, ca personajul din Fight Club, să găsim cine suntem: cine sunt eu cu adevărat, dincolo de cataloagele Ikea sau de joburile artificiale de birou în care ne agităm ca pe o planetă rotundă complet impersonală.
Şi de aceea apar sentimente de însingurare, disperare, neînţelegere de sine: de fapt, căutăm punctul din interior, limita dincolo de care putem spune: „aici” sunt eu, „ăsta” sunt eu, am ajuns la mine însumi.
Tot ce pierdem la un moment dat al maturizării, prieteni, proiecte sau aspiraţii, sunt doar calea durerosă spre locul unde nu vom mai putea pierde nimic. Facem singuri o călătorie care ne duce la zona de alegere pură, absolută, despre cine suntem. “Nu sunt asta, nici acest job, nici această imagine despre mine”. Aruncăm una după alta haine care nu ne reprezintă. Şi pe măsură ce sentimentul de însingurare devine tot mai puternic, călătoria se apropie de fapt de final: la un moment dat ciocanul vieţii va lovi zidul spre camera secretă unde trebuia să ajungem.
Camera din fundul pământului inimii, care e jos, departe, ascunsă, dar e de fapt miezul inimii. În primul rând e vorba de o cameră a inimii, de aceea e greu să o găseși dacă stai să te uiţi la televizor sau la un catalog Ikea, cum făcea Edward Norton din Fight Club.
Totuși, ea există pentru fiecare dintre noi. Din punct de vedere al acestei camere, nimic nu este niciodată complet pierdut, totul este doar o demolare a etajelor superioare ale conștiinţei, etaje superficiale. Fie că stai, fie că acţionezi, fie că pierzi timpul sau banii, fie că îi câștigi, dacă ești condus de sentimentul de căutare a punctului de ne-întoarcere, totul este binevenit, util, totul merge spre esenţialul ascuns.
Cu cât haosul crește în ce faci sau simţi, și ai impresia că nu ai nici o strategie la dispoziţie în afară de a merge mai departe pe calea pierderii de sine, pe calea dezorganizării interne sau a lipsei complete de perspectivă, de fapt dai jos tencuiala și cărămizile din straturile superficiale ale conștiinţei. Distrugi sau lași lucrurile să se distrugă pentru că știi că există ceva mai solid la final. Totul pare dezorganizat, sau fără sens, dar este de fapt foarte organizat și plin de sens: e etapa de perforare, de sondare, de coborâre spre locul unde există sensul, ca un filon de aur sau ca un izvor de apă curată.
Şi de aceea e interesat conceptul de „punct de ne-întoarcere”, el explică de e avem puterea să trecem prin stadii de disperare, singurătate și neînţelegere a vieţii: pentru că undeva în inconștient ne ţine întregi la minte nevoia de a ajunge la punctul de neîntoarcere. Minunea, uneori, e faptul că treci prin stări cumplite din punct de vedere sufletesc, dar nu înnebunești, și mai poţi să ieși la magazin să iei o Cola sau o pâine ca și cum nimic nu ar fi. Minunea e că viaţa merge înainte, deși tu mergi înapoi, sau în jos.
E minunea care prevestește, de zile, luni sau ani de zile, adevărata minune: momentul în care intri în contact cu inima din adânc, locul tău de ne-întoarcere. Locul unde nu poţi merge mai departe.
Asta ar fi ideea acestui articol: ne ţine în viaţă, în anii de căutare, sentimentul că va fi undeva un capăt. Şi acest lucru e adevărat: dovada e că altfel am fi abandonat de mult căutarea, starea de trezire, și am fi revenit la o bucată bună de carne în farfurie, la fel ca Cypher din Matrix: „ignorance is a bliss”.
Toţi cei care nu acceptă acest citat în viaţa lor știu – fără să știe foarte bine cum, dar știu – că vor ajunge la camera de neîntoarcere: locul din inimă dincolo de care nu mai poţi merge, și care devine, brusc şi minunat, aducător de pace, centrul universului personal.
Iar centrul pune în ordine toate lucrurile care zburau pe lângă tine, aparent în haos şi fără sens, și de care încercai să te agăţi: de fapt erau doar tablouri de agăţat pe pereţii locului unde tu trebuia să ajungi.
