Complicațiile statutului de outsider au marcat atât viața, cât și literatura lui V. S. Naipaul, mai întâi ca indian în Trinidad, apoi ca indian din Trinidad în Anglia, unde ajunge la 18 ani, prin obţinerea unei burse la Oxford. Teme ca exilul și apartenența sunt puncte centrale ale operelor sale, autorul devenind cea mai importantă voce a ficțiunii postcoloniale, statut confirmat şi de primirea premiului Nobel în 2001.
Volumul Enigmatica sosire (1987) are un puternic substrat autobiografic, surprinzând impactul paradoxal al emigrației. Scindarea între ființa omului și ființa scriitorului se tranformă într-o o sursă sigură de vulnerabilitate și de inadecvare, cu atât mai mult cu cât viaţa i-a fost o serie neîncetată de sosiri şi de plecări (India, Anglia, America de Sud, Africa), fiecare cu incertitudilile ei şi cu metamorfozele implicite.
Deși etichetat ca roman, Enigmatica sosire este un amestec de ficțiune, memorii și jurnal intelectual (focalizat pe relația dintre scriitor și lume). Carte contemplativă (contemplare a spațiului și contemplare de sine), scrisă într-un ritm lent, Enigmatica sosire urmărește deslușirea elementelor definitorii în evoluția scriitorului împărțit între mirajul lumii necunoscute – ce ar putea echivala cu libertatea – și trecutul apăsător din colonii. Astfel, în roman sunt surpinse reacțiile și prefacerile minții și sufletului la contactul cu diversele și surprinzătoare forme ale civilizației care-i răsar în față în zona pastorală a Angliei, unde a ales să se stabilească. Dacă la suprafaţă, noutatea pare fermecătoare (cu atât mai mult cu cât este percepută prin intermediul ideilor transmise exclusiv prin literatură, pictură sau istorie), în realitate, viaţa descoperită în Anglia (în ceea ce are ea mai relevant) este lipsită de farmec şi meschină. Acasă visa că ajunge în Anglia, în Anglia visează că se întoarce acasă. Totul e perceput ori creat ca nou, de la iarna în care zăpada este doar o posibilitate, de la senzualitatea pachetelor de ţigări, citirea pentru prima dată a unui ziar, cenuşiul luminii, avalanşa de nume necunoscute din librăriile engleze, până la iarba care crește parcă şi ea alfel și până la oamenii care, într-un final, vor muri la fel cum se moare pretutindeni.
Trecerea de la privirea idilică la cea realistă este direcția pe care se dezvoltă romanul. Anxietatea provocată de muncă și de mutare influențează perspectiva idealizantă, dar și incertudinile, neputința ancorării în stabil: „Văzusem foarte clar ceea ce văzusem. Doar că nu știusem ce anume priveam. Nu puteam încadra imaginea. Încă eram într-un fel de spațiu nestructurat. […] Deși eram de mult timp în Anglia, tot nu mă simțeam în largul meu într-un loc nou, mai reacționam la el dureros, tot mai aveam senzația că trăiesc în țara altcuiva, îmi simțeam alteritatea, solitudinea. Orice excursie într-o parte nouă a țării – pentru alţii doar o aventură – era pentru mine echivalentul ruperii unei vechi cicatrici”.
Paginile volumului sunt dominate de sentimentul inaderenței, al rătăcirii printre lucruri suspendate în timp și spațiu, cu atât mai mult cu cât psihologia străinului și ochiul literatului distorsionează realitatea, mistificând-o: „nu încetam să mă imaginez drept un om din acele timpuri revolute, care urcă dealul în căutarea confirmării că totul e în ordine în lume”. Jumătate – un observator detașat, cealaltă jumătate – un om măcinat de aștepări neconturate, de teama eşecului, și mai ales mistuit de povara şi voluptatea scrisului. Plimbările personajului sunt lungi și singuratice, având ca țintă nemărturisită limpezirea de sine. Ochiul eroului stăruie asupra tuturor detaliilor care îi apar înainte, ca și când din scrutarea acestora s-ar desprinde răspunsuri salvatoare. Admirație, uimire, descumpănire însuflețesc rând pe rând un tablou ticsit cu detalii (peisaje, case, oameni, animale etc.), nuanțat și amplu descrise pe sute de pagini care au, însă, șanse considerabile să obosească cititorul.
În schimb, alegoria titlului incită, punctul de plecare fiind celebra pânză a lui Chirico, pe care eroul o descoperă într-un album cu reproduceri şi care îi atrage atenţia prin substratul poetic, în care întrevede și enigma propriei vieți, autorul recurgând la tehnica aluzivă, pentru ca în epilog să dea în vileag aceste suprapuneri. Ca și în tablou, sosirea presupune dezolare, mister. Esenţializată în mintea scriitorului, pictura se preschimbă într-o posibilă povestire ce are ca fundal antichitatea. Eroul înaintează din dezolare şi tăcere în viaţa şi larma cetăţii aglomerate. Trăiește aventuri, în urma cărora rămâne totuşi doar sentimentul inutilităţii. Exaltarea aventuroasă este înlocuită pe nesimțite cu panica. Încearcă să scape, să se întoarcă la ambarcaţiunea sa. Găseşte cu greu o uşă: „Este salvat; lumea este aşa cum şi-o aminteşte. Un singur lucru lipseşte acum. Deasupra zidurilor şi clădirilor decupate nu flutură niciun steag, nu se vede niciun catarg. Corabia antică a dispărut. Călătorul a ajuns la capătul firului vieţii”.
Sosirea din pânza lui Chirico devine simbol chiar pentru călătoria lui Naipaul, „scriitorul fiind definit prin descoperirile făcute scriind, prin felul de a vedea, mai degrabă decât prin peripeţiile personale, scriitorul şi omul despărţindu-se la începutul călătoriei şi fiind reuniţi într-o a doua viaţă, cu puţin înainte de sfârşit”. Viaţa îi oferă eroului variante sumbre ale picturii lui Chirico, umplerea golului dureros dintre om şi scriitor, dintre omul care călătoreşte şi cel care ţine jurnalul, cerând timp, răbdare și luciditate. Cele două jumătăţi se îndepărtează ușor, unindu-se cu greu. Scepticismul şi ignoranţa, ideile preconcepute ale omului venit din India (nu fusese niciodată la un restaurant, ura ideea de a mânca din mâinile străinilor) se opun nevoii de aventură a scriitorului. Nesiguranţa, umilirea, vulnerabilitate, dislocarea – impun transferul în scris al „realității”. Acumularea experienței cere însă şi delimitare. Scriitorul vrea să aprofundeze, omul să uite. Călătoria cu vaporul ar trebui să fie romantică pentru scriitor, dar e plină de încordare pentru om. Dorința de a privi înainte a unuia este subminată de sentimentul inadecvării încercat irepresibil de celălalt. Conflictul naște senzaţia de zădărnicie, de rotire în cerc, împuținând și omul și scriitorul.
Revenirea imaginativă la origini este soluţia eliberatoare. Criza ia sfârșit în momentul în care eroul începe „să scrie simplu şi repede despre cele mai simple lucruri din memoria sa”: „mă autodefineam, văzând că aveam ca subiect nu sensibilitatea mea, evoluţia mea interioară, ci lumile pe care le conţineam şi în care trăiam”. Revelația este aceea că omul şi scriitorul sunt de fapt la fel, în ciuda numeroaselor tonuri ori atitudini diferite. Esențial în viață este, pare a ne spune Naipaul, ca eventuala nesiguranţă de la capătul fiecărei călătorii să fie înlocuită cu liniştea ce se așază doar în momentul în care învaţăm să privim cu propriii ochi.
Scriere trist-melancolică, având un profund caracter personal și reflexiv, (prea) bogat descriptivă, Enigmatica sosire structurează imagini ale devenirii scriitorului V. S. Naipaul, prin intermediul personajului ce se raportează mereu la actul scrierii pentru a putea face pace cu lumea. Experiențele prind sens doar atunci când adevărata sosire coincide cu interiorizarea unei viziuni coerente și personale asupra lumii, o viziune a cărei condiție esențială este memoria, asumarea trecutului.
V. S. Naipaul, Enigmatica sosire, Traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu, Editura Art 2013, 480 p.
