Mitologia stângii actuale. O problemă mediatică sau psihiatrică?

Greu de spus. Dar dacă ar fi să-l credem pe Remy de Gourmont citat de Jean François Revel în Marea Paradă (a stângii actuale), “o eroare intrată în domeniul public nu-l mai părăsește niciodată. Opiniile se transmit pe cale ereditară; în cele din urmă, așa se scrie istoria.” Cu asta ne confruntăm.

Adevărurile vechi, revigorate

Să rostești și reformulezi adevăruri necesare, dar incomode, nu-i o formulă de succes în actualitate. Totuși, rămâne singura salvare. Personal, alta nu văd. Căci, “If old truths are to retain their hold on men’s minds, they must be restated in the language and concepts of successive generations .” F.A.Hayek, Constitution of Liberty, 1960. (Pentru ca adevărurile vechi să-și păstreze înțelesul în mintea oamenilor, ele trebuie reafirmate în limbajul și conceptele generațiilor successive)

Un adevăr incomod e că mitologia stângii – anticapitalistă, antiliberală, anticreștină, antiumană, antimorală, adică antilibertate și responsabilitate individuală – care-l include în mod bizar, dar explicabil, pe spectaculos eșuatul Marx, n-a decedat. Deși, la un moment dat – vorbim de începutul anilor 90, căderea regimurilor marxiste din Estul Europei – așa părea. Părea pentru că luciditatea, respectiv rațiunea omenească raportată la realitatea proaspăt devoalată a regimurilor căzute – orânduiri politice și economice de comandă – cu toată suita lor de orori și erori inventariate, o impunea. Iată însă că n-a durat. Căci profitorii și apărătorii lor (politicienii de stânga și protejații, incluzând intelectuali și ideologi) au înțeles imediat pericolul: pierderea supremației până la extincție, prin permanentizarea în conștiința și memoria publică a adevărului dovedit, dar urât. Și împotriva lui, a adevărului, s-au zbătut. Exemplar aș zice, cel puțin până acum. Mass-media de mare audiență, televiziunea și internetul ajută mult.

La începutul anilor 90, așadar, “problema cu care se confrunta stânga era de a deturna sau evita atacul ce avea s-o elimine din istorie, păstrându-și totodată rolul în comedia puterii și în spectacolul cultural[…] Problema era de a se pregăti de un viraj fără ca acesta să bată prea mult la ochi. În sfârșit, problema era de a “prepara” comunismul pentru a salva din el cât mai mult cu putință, așa cum procedează bucătarii atunci când înlătură părțile inutilizabile ale unei bucăți de carne, ale unui pește sau ale unei legume. Să fi reușit astfel stânga să servească iarăși aceeași tocană ideologică, prezentând-o drept un nou fel de mâncare?!” se întreba Jean François Revel în 2000 (Marea Paradă- Eseu despre supraviețuirea utopiei socialiste).

Nu știu. Oricum, sper că nu definitiv. Dar e cert că stânga a recurs în ultimii 20 de ani la o paradă extraordinară și costisitoare (cca 80% din mass-media importantă plus învățământul din marile centre universitare). Un efort remarcabil de marketing și reambalare cochetă a sinistrului (criminalului, dezumanizantului) ei eșec.

Și iată că, în al treilea deceniu de la căderea comunismului în Europa, privind atent în jur, constatăm că:
La putere sau în coasta ei, în aproape tot Occidentul, e stânga (eventual rebotezată, democrat-liberal, crestin-democrat, social-democrat). Rusia e departe de a o fi abandonat. Partidul Comunist Chinez e la locul lui. Che Guevara a intrat în 2013 în patrimoniul cultural internațional (UNESCO). Kim Ir Sen e tot zeificat, Coreea de Nord continuă să-și decimeze populația pe sistem. Iar adepții Occupy Wall Street vor și ei. Căci America, mult visata Americă, the land of the free, pare să împlinească ( sub Obama, în parte, si temporar cred, sper) profeția de acum 70 de ani a lui Norman Thomas, candidat la Casa Albă din partea Partidului Socialist: „Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de «liberalism», vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat“.La toate astea putem adăuga, din noua tocană ideologică, faptul că progresismul, justiția socială ( nu morală) și multiculturalismul par să devanseze capitalismul și creștinismul – inamicii lor mârșavi și retrograzi.

Iar toate astea s-au putut întâmpla pentru că adevărurile vechi au intrat trunchiat sau deloc în conștiința noilor generații. Aici, stânga actuală, trebuie să recunoaștem, a excelat. Erorile socialismului, sau altfel spus, ale etatismului ( cele de principiu, care ne-au adus, de exemplu, actuala criză economică) și ororile săvârșite în numele acestei ideologii, au devenit, cumva, pardonabile. Adevărurile neconvenabile, desi utile, tocmai pentru a nu fi repetate, au devenit desuete, reprobabile și expediabile din memoria colectivă. Astfel, divorțul de realitate al omului actual (vorbim de o bună parte din populațiile occidentale și central europene) s-a acentuat. Divorțul de această realitate, probată zeci de ani, aproape o sută (de exemplu în Rusia). O realitate probată a fi degenerativă și escatologică, factual și rațional. Totuși, cumva, împotriva rațiunii și dovezilor, stânga politică – marxistă în esența ei, da, oricum s-ar autointitula -și mitologia ei n-au eșuat. Cumva. Se pune problema să înțelegem cum. Spre salvarea noastră, nu de altceva.

O problemă mediatică sau psihiatrică?

Poate că cea mai grea încercare a momentului, în era exploziei informatice și comunicaționale, rămâne lupta cu noua mitologie a stângii. În fond veche, dar tot mai abil împachetată:
Egalitate, nivelare, standardizare, nu libertate; intenția bună scuză mijloacele, oricat de imorale, mincinoase, barbare; justiție socială, nu echitate, nu prosperitate; fraternitate (în imbecilitate si mediocritate, tip Bastilia), nu individualitate. Toate cu sila și de la stat, evident, că numai așa se poate. Continuăm: comunismul n-a fost chiar așa rău; și dacă a fost e pentru că s-a aplicat greșit, acum încercăm altfel; socialismul (economie etatizată, centralizată) e bun și de viitor; social-democrația e calea de mijloc, a treia cale (care nu există de fapt, decât în capul ficțional al unui social-democrat).

Bonusul rămâne, desigur, substituirea în conștiința colectivă a lui Dumnezeu. Al Dumnezeului creștin, civilizator, văzut ca principiu suprem (și evident, zic) al ordinii universale. Substituirea cu ce? Cu diverse simboluri aparent noi -în fapt vechi, unele antedeluviene. Gen:
Mama natură. Ecologiștii așa ne definesc ascendența, înspre acolo-și îndreaptă respectul și reverența. Codrul ne-a făcut, la codru ne închinăm, lui ne subordonăm. Sau la câte un animal-zeu. Desigur, ce se omite e că așa procedau și strămoșii noștri preistorici și barbari. Se închinau la câte un lup, șarpe, pisică, vacă sau scarabeu, după fauna de proximitate. În inima junglei amazoniene, în Asia sau Africa profundă, unii o fac în continuare. Ei, și dacă animalul nu se potrivește cu traiul urban, înlocuim supremația Dumnezeului unic, creștin, cu cea a omului-zeu-ateu. Zeu, și totuși, paradoxal, egal cu animalele. Ba chiar inferior lor, zic unii ideologi-biologi. Căci pe ele, nu-i așa, pe animale, nu pe noi, trebuie să le protejăm, omul fiind inferior, detestabil și rău. Șubred zeu.

Zeul știință. Progresul științific, tip Ivy league, Harvard, Stanford și MIT, pe mână cu Google și Singurality Univesity din Silicon Valley, au creat Omul Nou (sau încearcă), eliberat de Dumnezeu și de ordinea natural-universală. Pentru că ei, doar se știe, știu tot și mai bine. Socrate și al lui adevăr brutal – știu că nu știu nimic – a fost uitat. În fine, eu sper că-i doar un moment, o rătăcire, pe care oamenii de știință ( multă vanitate, carierism și ideologizare și-n lumea lor) și omenirea întreagă o vor depăși, revenindu-și la realitatea propriilor noastre limite, cu modestie și cumpătare. Deocamdată însă, nu mă pot opri să mă gândesc cum și de ce a sfârșit Socrate: finalmente, pe bază de adevăr incomod și sinceritate. Nu mi-as dori.

În fine, toate astea sunt câteva din ideile principale, halucinante, dar de succes, ale stângii actuale. Toate, deși par, nu sunt noi. Toate converg, în esență, spre același scop: înfrângerea rațiunii și gândirii libere, individuale, colectivizarea gândirii și subordonarea acțiunii umane utopiei revoluționare a Omului Nou. Adică, finalmente, oricât de inedit sau sofisticat pare, ajungem de unde am pornit: la marxism-leninism și la filonul lui central, care da, este utopia genocidală și suicidală a Omul Nou (egal, dar senin idiot util). Ar trebui deja să știm. Avem internet și un acces liber și fără precedent la informație serioasă. Și totuși, mulți dintre noi, nu știu. Ceea ce denotă până la urmă nu doar ignoranță sau apetit scăzut pentru adevărată cunoaștere, ci și fuga de realitate. O problemă psihică, fără doar și poate. Dar și una de mare reușită propagandistică și mediatică a stângii actuale. Din acest unghi, chapeau!
Se pune, deci, firească întrebare: între folclor mediatic și psihiatrie, cum procedăm?

Soluția

Întâi aș sugera să conștientizăm că, pe moment, toate miturile și halucinațiile stângii penetrează mintea aproape în timp real, deseori subliminal, prin mainstream media, internet și enorme rețele de socializare. Unde ce-ar trebui să reținem e că relația socială și contactul cu faptele, rămân totuși mediate și virtuale. Deci, more or less, prelucrate, trunchiate, ipotetice, ba uneori ficționale. Unde virtual înseamnă virtual, ipotetic înseamnă ipotetic, și ficțional înseamnă ficțional, adică nu real, tot fără doar și poate.

Aș sugera, de asemenea, să înțelegem și acceptăm că ofensiva academico-mediatică, utopic-ideologică, de stânga, e copleșitoare, harnică și fără scrupule: e pregatită să falsifice si trunchieze orice. Logic: e vorba de supraviețuire și disperare. Altă șansă decât rebrandingul și repetarea până la epuizare a unor minciuni și utopii, stânga n-are. Când și dacă adevărurile incomode și irefutabile se vor propaga cu egală perseverență și eficiență, atunci se vor înțelege și transmite la nivel de mase, și către următoarele generații, iar stânga dispare.
Păi bine, dar practic, cum procedăm? La fel ca stânga, evident: ofensiv și perseverent, însă pe invers, cu accent pe rațiune și adevăr. Adică învățăm permanent și gândim liber, critic, autonom și mai mult. Singura cale de-a selecta cu discernământ. Ce? Adevărul din valul de minciuni. Din mai multe surse, pro și contra, dacă se poate. Și, nu în ultimul rând, mai privim și-n trecut, căci lumea nu cu noi a început. Cu alte cuvinte, înapoi la istorie, recomand, cât mai des, cât mai mult. Mai ales la istoria consacrată a ideilor. Și bune, și rele. Toate. Altfel spus, mai punem mâna nu doar pe câte un film sau articol, dar și pe câte o carte.
Da, știu, e nesuferit și incomod. Ca bună parte din adevăr. Personal însă, nu văd altă scăpare. De unde? Din pușcăria minții, inclusiv mediatică, spre libertate – acest prost înțeles, dar prețios atribut omenesc, inamicul de moarte al stângii universale.

În acest sens, voi continua să repet adevăruri vechi, agasante, dar necesare, despre care notez că sunt insuficient mediatizate. O fac cu convingerea că totu-i trecător, iar adevărul are avantajul că-i același, deci învingător. Adică, finalmente, găsește o cale.

De exemplu, aleg să închei tot cu un adevăr incomod, limpede formulat de același Jean François Revel, în aceeași carte,Marea Paradă (ed. PLON 2000, Humanitas 2002), pe care o recomand tuturor:

“Pare de necrezut că mai pot exista astăzi oameni, destui la număr, încercați de nostalgia acestui tip de societate, fie în totalitate, fie în “fragmente separate”. Și totuși, așa stau lucrurile. Lunga tradiție – două milenii și jumătate – a operelor utopice, uimitor de asemănătoare în cele mai mici detalii în privința rețetelor de edificare a Cetății ideale, atestă un adevăr: sub masca unui demon al Binelui, ispita totalitară este o constantă a spiritului omenesc, în cadrul căruia a fost și va fi întotdeauna în conflict cu aspirația către libertate.”

Jean Francois Revel ( 1924-2006) a fost filosof, jurnalist, eseist, membru al Academiei Franceze, președinte al Institutului de Istorie Socială, socialist în tinerețe, membru activ al Rezistenței franceze în timpul războiului, liberal clasic la maturitate.