Insomnia (XIII)

Aprilie, Săptămâna Patimilor.
Din nou printre copiii de la Aluniş, răcit cobză şi chinuit de o cumplită rinită alergică. Revin cu drag pentru copii (ce vină au ei?), dar cu silă şi dezgust pentru Sistemul care ne avortează pe unde are chef şi pentru naveta care îmi mănâncă zilele, nervii şi energia. Nimeni nu te întreabă, la plecare, dacă ai bani de benzină, nimeni nu te întreabă dacă îţi bubuie capul pe când te întorci de acolo. Alunişul este una dintre puţinele localităţi ale judeţului Cluj care nu sunt navetabile. Cursa te lasă în Fundătura, de acolo descurcă-te, Bulangiotti! Sau mai ai varianta să aştepţi până îngheţi după cursa colegilor care veneau din Gherla. Îmi dădeam seama că era peste demnitatea mea bărbătească, care-o fi ea, şi am decis să vin pe banii mei în fiecare zi. La cât de priceput am fost, la viaţa mea, în afaceri, trebuia doar să mai închei şi afacerea asta. Să aştept luna iunie ca pe Dumnezeu.
O sută de kilometri zilnic, dus-întors. Adesea, la întoarcere, mai că mi se-nchid ochii la volan. Sistemul nostru drăgălaş ştia de toate, mai puţin faptul că trimisese un insomniac la Aluniş. În maşină, mai ascult muzică şi probez, cu urechea ciulită, şi câteva negative descărcate de pe youtube. Sună bine. Sezonul de nunţi bătea la uşă. Mă aştepta o vară plină de evenimente şi nunţi, unde îmi pot exersa liniştit talentul indubitabil pentru această formă superioară de prostituţie. Nici în privinţa cântatului nu trebuia să-mi fac griji: tranziţia de la muzica bisericească deprinsă în strană şi, apoi mai târziu, în facultate şi în corul catedralei, la muzica pop, blues, reggae sau rock’n’roll a fost mai simplă decât prevedeam. Şi cred că e uşoară pentru oricine, cu o singură condiţie: să nu fi fost dinainte un teolog de formaţie, adică un teolog format în Seminar. Atunci e ceva mai greu, pentru că teologii şi-au format parcă o crustă impermeabilă atunci când vine vorba de a cânta liber, de a pune vibraţie şi feeling în ceea ce cântă. Cu excepţia deloc plăcută în care dai cumva peste vreunul care răcneşte, vocile lor sunt defensive, nu îşi îngăduie aproape deloc licenţe sonore, se feresc de aerul rece al unui dribling, nu atacă frontal, se risipesc pe culoarele unui „vânt local”, ceea ce îmi evocă reproşul lui Noica – unul nefondat, fireşte – la adresa lui Arghezi: „În opera d-lui Arghezi este vânt, dar nu nebun. E un vânt local, învârtit pe loc. Zările nu se înalţă, ci doar se aerisesc pivniţele mucegăite”. Sigur, eu nu sunt Noica, şi nici teologii noştri nu au temperamentul lui Arghezi. Evocarea mea e una mai degrabă stilistică. Vânt local şi pivniţă aerisită – iată două metafore excelente pentru obiectul discuţiei mele. La unul dintre evenimentele nupţiale organizate de subsemnatul şi care a decurs, ca de obicei, ireproşabil, mirelui, un teolog altminteri cât se poate de respectabil şi realmente înzestrat pentru muzica liturgică şi corală, i-a căşunat să îi livreze o surpriză proaspetei sale soţii şi să se producă în faţa invitaţilor în ritm de… Holograf. Într-adevăr, „Cât de departe…”! A ieşit un fiasco, deşi lumea, din inerţie, a aplaudat frenetic. Ce erau să-i spună ditamai mirelui? Eventual să-i fi scris pe plicuri: „Casă de piatră, fericire, sănătate, dar cu muzica uşoară… a se slăbi”.
Marţea şi joia, în maşină îmi este alături şi colegul de istorie, Gabi Anthropos. Uneori mai pun câte un negativ de pe CD şi cântăm împreună ca doi adolescenţi la karaoke sau ca doi şcolari plecaţi în nu ştiu ce excursie prin anii ’80. Nu e niciodată deznădăjduit ca mine. Un tip calculat şi ordonat.
– Păi cum? zic. Ai luat una dintre cele mai mari note la examen, faci doctoratul la Cluj şi predai la Aluniş?
Omul îmi explică liniştit că la istorie nu e ca la română sau la matematică, e şi mai rău. Sunt ore puţine şi nu sunt posturi aproape deloc.
– Bun, hombre, dar o… Apahida, un Baciu, un Floreşti, ceva mai aproape de Cluj?, l-am întrebat eu, ştiind că nu are, totuşi, onoarea de a avea mereu un inspector complexat pe urmele sale, care să-i sufle în ceafă, aşa cum îl am eu pe H. C.. Chiar nu s-a găsit nimic pentru un tip care ia notă între primii?
Gabi nu are percepţia asta asupra lucrurilor. E mulţumit cu sine, cu şcoala, cu directoarea, cu vremea, cu naveta, cu Sistemul. Oricum, face drumul ăsta doar de două ori pe săptămână, restul orelor le are la fosta Jilava ’24, generala mea de altădată, care, între timp, s-a schimbat din temelii şi acum îşi aşteaptă cuminte, ca o maşină de lux, învăţăceii, în centrul cartierului Întrelacuri. Eu, în schimb, simt că înnebunesc. Nu am semnal la telefon nicăieri în satul ăsta uitat de lume, nu pot comunica cu Carina, cu C8ilu’ sau cu bunicul, iar internetul merge cum vor muşchii lui. Am mai spus-o, cred: şcoala este, şi ea, o formă de puşcărie, şi nu doar pentru elevi. Cu tot feed-backul excelent primit de la directorul liceului „Ana Aslan”, după doar trei luni petrecute acolo, locul meu continuă să fie la ţară. „Prietenul” de la Inspectorat ştie de ce.

*****

Nopţi lungi şi chinuitoare. Adorm greu, cu figura Bunicii strânsă în pumni. Nu am lacrimi, dar mi-e teamă de ziua când le voi avea din nou, când vor veni la galop, lovindu-mă din spate, însetate să recupereze convulsiile pierdute. Nu pot să mă duc la mormânt. La patru luni după înmormânare, încă nu pot. Citesc şi scriu despre poezia lui George Chiriac. Omul vrea cu tot dinadinsul să se mute în cimitir, face lobby pentru pasiunea lui macabră. Scrie că „bocancii de cărămidă” l-au oprit să meargă mai departe de Bellu şi că acolo e locul lui intim, căruia îi aparţine cu toată fiinţa. În ceea ce mă priveşte, bocancii mei de cărămidă m-au blocat de tot. Nu pot nici măcar intra în cimitir. Şi nu pot să cred, în ruptul capului, că Ea este sau că Ea ar fi fost cândva în locul acela.
Şi totuşi… acolo şed căzute şi îngropate în lut mânuţele acelea miraculoase cu care mă mângâia, cu care mă legăna, cu care îmi gătea şi cu care mă hrănea, cu care mă îmbrăţişa şi cu care mă iubea. Mă îngrozesc la gândul că li se va desompune epiderma şi apoi carnea, şi mai tare la gândul că deja se întâmplă asta. Au trecut patru luni în care – nu o ascund deloc – credinţa mea în Dumnezeu a fost puternic zdruncinată. Nu, nu cred că mi-am pierdut-o de tot. Dar cum să poţi să mai crezi în Dumnezeu când tu L-ai îngropat, cu patru luni în urmă, într-un cimitir de la marginea Clujului?