Când m-am dus în seara aceea la dl. Maiorescu unde era „Junimea”, deja la orele 8 şi jumătate biroul era plin. Pe lângă membrii obicinuiţi ai „Junimei”, mai veniseră şi membrii care numai rar, din când în când, se arătau la şedinţele „Junimei”. Aşa, printre aceşti membri, era răposatul Ciupercescu, pe care nu ştiu dacă l-am văzut de trei ori la „Junimea”, era dl. Gheorghieş Racoviţă.
Locurile erau toate ocupate, a trebuit să se aducă scaune şi din alte odăi. Gogomanii, romanii, românii, caracudele cu prezidentul lor, dl. Nicu Ganea, toţi erau în rânduri dese aşezaţi. Dl. Culianu – căruia încă de pe atunci toată lumea îi zicea Papa Culianu – se aşezase lângă dl. Melik. Alăturea se afla dl. Pavel Paicu, care avea mania să facă calambururi oribile, încât, de câte ori făcea vreunul, toată „Junimea” striga: „Prost îi Paicu, daţi-l afară!”. Era Miron Pompiliu, căruia Pogor îi zicea Mirune, din cauza originei lui transilvănene. Nu mai vorbesc de cei obicinuiţi ai „Junimei”. Toată această lume era cu urechea şi cu ochiul înspre uşa de intrare, aşteptând pe bardul Moldovei.
Bardul însă nu venea, bardul se făcea aşteptat. Dl. Maiorescu, ca să producă o diversiune în spirite, propuse ca până atunci să se citească ceva.
Deja membrii ştiau că Alecsandri aduce cu sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee istorică: Dumbrava roşie. Şi mai dinainte fiecare îşi lingea – ca să zic aşa – buzele, la ideea plăcerei ce are să guste.
Păcatul căzu pe Ştefan Vârgolici. O traducere a lui din Lamartine, nu-mi mai aduc aminte care, trebuia să servească de intermez, sau cum zice franţuzul de „lever de rideau”.
— Iar ai venit cu Lamartine? strigă dl. Pogor. Nu înţelegi că Lamartine este poetul cel mai fad şi mai plângător din lume?
Eminescu începe a citi traducerea. După vreo 10 versuri, o mişcare se face; un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăţi groase şi tăiete la capăt, cu un aer mândru, foarte mândru, şi cu o căutătură rece intră în sală. Era Vasile Alecsandri, îl vedeam pentru prima oară. Toată lumea se scoală în picioare. Alecsandri se îndreaptă înspre dl. Maiorescu, cărui îi strânge mâna, apoi dă mâna cu dl. Negruzzi şi dl. Pogor, iar pe rest îl salută cu o mică clătinare din cap şi se aşază pe un fotoliu, pe care dl. Maiorescu şi dl. Negruzzi i-l pun la dispoziţie cu grăbire.
— Vă rog, prezenţa mea să nu vă întrerupă lectura şi ocupaţia obicinuită, zice dl. Alecsandri cu glasul său cunoscut, glas al cărui timbru era cam întunecat, cam răguşit.
Eminescu continuă citirea traducerei lui Ştefan Vârgolici până în capăt.
Se fac câteva critici de text asupra acestei traduceri. Se întâmplase că eu să cunosc bine acea traducere din Lamartine – mi se pare l’Isolement. Şi atunci iau cuvântul ca să spun că o traducere, ca să fie bună, trebuie să păstreze atât forma versului, cât şi numărul posibil de cuvinte corespunzătoare, fără amplificaţie, fără ca să se adaoge versuri, pentru a se putea explica ideea.
Şi mi-aduc aminte că sfârşeam astfel:
— Bine, evident că traducătorul are voie să amplifice câteodată textul original, dar nu trebuie să se depărteze prea mult de imitaţia lui servilă. Eu în această privinţă aş admite o toleranţă de 5, cel mult 10 la sută.
Aceste cuvinte făcură să râdă pe junimişti. Iar Alecsandri, întorcându-se către mine, cu acel aer ironic şi fin pe care-l avea, îmi zise:
— Domnul este financiar?
Vă puteţi închipui ce râs a produs această glumă a lui Alecsandri! Mai întâi fiindcă era bună, şi apoi era făcută de Alecsandri. Toţi junimiştii îşi lărgiră gura până la urechi, dând semne de admiraţie nemărginită. Iar Alecsandri, care era simţitor la linguşire, deveni vesel şi începu a spune câteva anecdote care i se întâmplaseră în călătoriile sale.
Alecsandri era un admirabil causeur şi un povestitor fermecător. Avea o mare suficienţă pentru a susţine toate, un spirit fin de observaţie, care-l făcea să întoarcă mai toate lucrurile în glumă şi la haz. Cu verva şi cu spiritul lui ne subjugase. Dl. Maiorescu cel întâi dădea semnalul hazului şi al râsului.
Nu ştiu cine a atins chestia cafelei; îndată Alecsandri a şi început a povesti o anecdotă cu cafeaua.
— Eram odată la Constantinopol, unde făcusem cunoştinţă cu un turc, care îmi vorbea de nişte ruine vechi, ce se aflau prin Asia Minoră. Fiindcă eram hotărât să fac voiajul în acea parte, l-am întrebat cum se cheamă satul sau localitatea. Turcul mi-a răspuns că nu-şi aduce aminte, dar poate să-mi dea o singură indicaţiune numai. El mi-a zis: în voiajul d-tale ai să dormi în multe hanuri şi ai să bei multe cafele. Unde vei bea cafeaua cea mai bună, să ştii că acolo sunt ruinele, fiindcă acolo este un cafegiu, care face cafele cum n-am băut în tot cuprinsul Islamului.
Având la îndemână numai simplu această indicaţiune, am plecat în voiaj. Cum ajungeam într-un sat – căci despre sat era vorba – ceream o cafea; o gustam, era bună – căci în Turcia cafeaua este peste tot locul bună – dar nu mi se părea ceva extraordinar, prin urmare plecam înainte. Din cafele în cafele, ajung în sfârşit la un sat, întreb unde-i hanul, mă duc într-acolo şi văd afară pe un turc stând turceşte cu un ciubuc în mână şi cu o cafea alături. Îndată ce înţelege că are a face cu un musafir, bate din palme şi ordonă unei slugi să-mi aducă o cafea. Mi-o aduse; cum gustai dintr-însa am înţeles că aista-i turcul, aşa de bună era. Imediat am întrebat în turceasca mea dacă nu cumva în satul acesta sunt nişte dărâmături vechi. Iar turcul, foarte mulţumit, mi-a răspuns, dându-mi a înţelege că-i aşa.
Apoi, Alecsandri sfârşi zicând: „Vedeţi cum se călătoreşte în Turcia. În loc de guizi sau alte informaţii, cafeaua ţine loc la toate”.
Auditorul a râs cu ostentaţie de această anecdotă – de altmintrelea nostimă.
— Acum, zise Alecsandri, să trecem la lucruri mai serioase, şi băgând mâna în buzunarul redingotei scoase un teanc de hârtie în patru: era poemul Dumbrava roşie.
Cine nu cunoaşte Dumbrava roşie? Alecsandri îi dădu cetire într-un mod admirabil. Cetea foarte frumos, punea în evidenţă nuanţele, glasul lui cam întunecat de bas aproape profund, lua toate intonaţiile, făcea să trăiască personagiile din poem şi punea în evidenţă strofele frumoase.
Am ascultat-o cu toţii cu o adevărată plăcere.
Dumbrava roşie este o adevărată epopee, după toate regulele artei, adică făcută după calupul vechei epopei homerice. Totul este după program. Capitolul întâi se începe cu un vis, visul lui Albert. Regele Poloniei, Albert, primeşte în vis îndemnul ca să cucerească lumea răsăriteană, se trezeşte din vis şi atunci se întreabă cu mândrie: încotro să se arunce cu armatele sale? Şi îşi zice:
Moldova este pragul întâiului meu pas!
Mi-au plăcut foarte mult două frumoase versuri din această parte. Când Albert spune că după ce va birui pe marele Ştefan, apoi:
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit!
Vădit că Alecsandri în Dumbrava roşie nu are o mare concepţiune, genul epopean nemaicomportând avânturi ridicate. Dar nu-i mai puţin adevărat că Alecsandri în Dumbrava roşie s-a ridicat la valoarea de mare poet descriptiv, făurind versuri şi găsind comparaţii de o mărime neobicinuită.
După cum în Homer, apoi în Ariosto, apoi în Tasso, apoi în Voltaire etc., se face revista trupelor cu eroii lor în frunte, Alecsandri nu lipseşte de a se conforma în Dumbrava roşie acestei cerinţi clasice. Toporski, Grodeck, Cziusko, Zablotowski, toţi eroii poloni înlocuiesc în poema lui pe eroii epopeilor trecute.
Al doilea capitol, intitulat Ţara în picioare, a produs un mare entuziasm la „Junimea”. Descrierea armatei moldoveneşti cu voinicii săi în frunte a mişcat inimile celor trei români, chiar şi d-lui Pogor îi dispăruse râsul sarcastic de pe buze. Coman de la Comana, un uriaş de munte. Balaurul de la Galu, Cioplan din Pipirig, Velcea bastardul etc. Înfierbântau adunarea.
Ne-a venit tuturor surâsul pe buze, când bardul de la Mirceşti n-a uitat să-şi facă localităţei sale şi strămoşilor săi partea leului, scriind următoarele versuri:
Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Siret
Ce s-au bătut cu Hroiot, s-au prins cu jurământ
Nici chiar sub braţul morţei să nu dea îndărăt
Pân’ n-or intra cu leahul pe al leahului pământ.
Şi Zimbrul de la Scheia şi Zimbrul din Mirceşti
Se duc să ia în coarne pe vulturii leşeşti.
Asemenea parfumuri, pe care artiştii îşi trec ei înşişi pe la nasul lor, sunt permise. Oare Mozart în Don Juan, în ultima scenă, nu face pe Don Juan să întrebe: „de cine este făcută acea muzică divină?” Şi nu i se răspunde: „Că desigur de Mozart, căci un altul nu poate să se ridice la asemenea muzică sublimă?” De ce Alecsandri, într-o epopee naţională, să nu vorbească de zimbrul din Mirceşti, care ia în coarne pe vulturul leşesc? Eroii noştri naţionali poartă toţi în Dumbrava roşie un calificativ ca şi eroii antici.
Pe când Homer are pe înţeleptul Nestor, pe Achile cel iute de picior, pe Minerva cu ochii de bou etc., în Dumbrava roşie găsim pe Tăut cu mintea coaptă, pe Costea cu ochii sumeţi, pe Boldur cu suflet îndrăzneţ etc.
După această introducere poetul trebuia să pună faţă în faţă ambele tabere: tabăra leşească cu cea română.
Evident că, voind să ai stilul eroic şi să izbeşti imaginaţia cu comparaţii îndrăzneţe şi grandioase, nu poţi să te ţii la aceeaşi înălţime. Sunt foarte multe umpluturi în aceste două capitole, dar sunt şi multe frumuseţi. Totul însă este o amintire din viaţa eroică clasică. Sunt pasaje care amintesc pe Termopile.
— Grozane! ce o fi ziua de mâni?
— O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă!
aminteşte dialogul spartanilor şi cuvintele lui Leonidas când zice: „deseară cinăm în infern”.
Partea care li s-a părut tuturor cea mai slabă a fost capitolul intitulat: Ştefan cel Mare. Cuvântarea eroului e prea lungă, este un adevărat discurs, în care eroul face politică, îşi laudă bărbăţia, este un fel de faimosul monolog lung şi fastidios al lui Carol Quintul din Ernani. Dar pe de altă parte câte lucruri frumoase! Aşa, vorbind de Ştefan, Alecsandri spune:
Timpul i-au pus coroană de argint, ţara, de aur,
Şi gloria măreaţă i-au pus cununi de laur.
Sfârşitul – aratul – ne-a lăsat într-o adâncă şi eroică zguduire sufletească:
Trecut-au patru seculi din acea zi fatală!
Pe locurile arate şi semănate cu ghindă de stejar, astăzi este sombra pădure de stejar, Dumbrava roşie; lângă ea o tabără de care, cu flăcăi români, a poposit. Ei se mirară, stând în jurul unui foc mare, pentru ce vreascurile aruncate se mişcă ca şerpii şi şuieră. Iar un român mai bătrân le răspunde:
Ştiţi voi de ce stejarul arzând, plânge şi geme?
(Întreabă-un român ager, pe care-a nins de vreme)
Colea-n astă Dumbravă copacii urieşi
Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
Necontestat că dacă Alecsandri în Dumbrava roşie n-a găsit inspiraţia cea mare, genul literar fiind demodat şi cam banalizat, dar desigur că a găsit inspiraţii de detail, s-a ridicat la o limbă eroică, pe care nu a maniat-o încă nimeni aşa frumos ca dânsul, cu toate umflăturile şi fanfaronadele inerente acestor fel de producţii.
Eu, care nu-l gustam întreg pe Alecsandri, după ce a citit, cum ştia el să citească, Dumbrava roşie, am rămas sub un sentiment de admiraţie, pe care numai timpul şi alte incidente l-au şters.
După ce Alecsandri sfârşi de citit, se înţelege că nu mai fu vorbă de critică, ci numai de laude; fiecare se grăbea ca să reciteze un vers frumos, fiecare căuta să semnaleze o comparaţie frumoasă. Dl. Negruzzi se repezi ca un leu la manuscrisul Dumbrăvei roşii, iar figura lui Alecsandri era complect luminată.
Încălzit şi el, măgulit în vanitatea lui, bardul binevoi ca să se apropie de grupul nostru. Dl. Jacques Negruzzi se grăbi a ne prezinta pe rând, întocmai ca unui suveran, iar bardul merse cu amabilitatea până a întinde câtorva dintre noi chiar mâna. Papa Culianu se făcuse roş ca sfecla de emoţie, el vedea probabil înaintea sa în acel moment toate stelele pe care cu telescopul le vedea din observatorul de la Universitate. Dl. Melik cât pe ce era să rămâie fără musteaţă, într-atâta o rodea şi o trăgea. Iar Ştefan Vârgolici se făcuse aşa de roş, încât noi toţi ne-am temut de o congestie.
Numai grupul poeţilor neînţeleşi şi nepătrunşi păstra o demnitate care putea să treacă drept o adevărată răceală. Eminescu avea aerul plictisit, desigur că nu gusta poema, era prea simplă şi prea uşoară, imaginele erau prea străvezii, comparaţiile prea drepte, nimic transcedental. Cu toate acestea era o parte, una singură, pentru care ierta lui Alecsandri lucrarea: era fondul poemului, fond naţional, punând în lumină faptele strămoşilor. Aceasta era coarda simţitoare a lui Eminescu, pe care de câte ori o atingeai, el vibra în toată fiinţa sa.
Noi, cei trei români, ieşeam triumfători.
— Ei, vezi că se pot scrie lucruri admirabile pe tema eroilor noştri naţionali? apostrofez pe dl. Pogor.
Dl. Pogor nu-mi răspunde, fiindcă era Alecsandri de faţă. Ca oricare suveran – căci şi poeţii poartă coroană – Alecsandri se retrase înainte de sfârşitul şedinţei. Abia el scoborâse scările şi dl. Pogor, torturat că trebuise timp de două ceasuri să aibă o poză decentă, luă un coltuc de pernă şi-l aruncă în capul lui Jacques Negruzzi, apoi întinzându-se pe canapea, îşi puse picioarele pe masă. Toţi junimiştii de ocazie se strecurară încet, unul câte unul, iar pe la miezul nopţei „Junimea” îşi luase fizionomia ei obicinuită.
Pe Alecsandri l-am mai văzut de vreo două ori la „Junimea”. La fiecare dată i-am fost recomandat şi niciodată n-a putut să mă recunoască.
Mult după aceea, pe la 1882, mâncam într-o seară la otel Boulevard, aici în Capitală, cu mai mulţi, când Alecsandri intră în sală întovărăşit, mi se pare, de dl. Ianov. Se aşeză la o masă alături de noi şi pentru a patra oară am făcut cunoştinţă. De atunci nu l-am mai revăzut.
G. Panu,”Amintiri de la Junimea din Iaşi”, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea, editura Polirom, Iaşi, 2013.