Dupa ce a citit nuvela, un Lenin copleșit – era epoca țarismului, nu reușise încă să adauge el însuși zăbrele grele ospiciului – a simțit că Rusia întreagă e un salon nr. 6. O atmosferă de groasă îmbâcseala morală, unde alienarea omului pare iremediabilă, absorbit într-o grotescă comedie a binelui și aruncat în vertijul îndoielii care surpă orice certitudine. Un univers inchis, de o perversă coerență.
Dar viziunea lui Cehov nu se rezumă la un timp și la un loc. Să ne închipuim urmatoarea scenă. O catedră prelungă în fața unui amfiteatru academic. Pe peretele din spatele ei – un crucifix și icoane. În public – preoți sobri, universitari cu priviri zglobii, șefi de jandarmi emotionați, parlamentari cuviincioși, femei pioase, mitropoliți împovărați de prestanță, jurnaliști curioși. La catedră – premierul, rectorul, mitropolitul, decanul, o panoplie simbolică a societății ierarhizate. Încăperea are, în dreptul scenei, două geamuri înalte și înguste, încadrând lateral catedra, concepute probabil pentru a-i pune în lumină pe potențialii vorbitori. În timpul discursului premierului, puțini pot observa un banner de protest fluturat la unul din geamuri. În surdină se aude vag ritmul unei scandări. După un semn discret din sala împânzită de atâția șefi ai serviciilor de ordine publică, în locul bannerului contestatar apare spatele gros al unui jandarm, iar înauntru discursurile se succed și mai liniștite. Dar despre ce s-a vorbit într-un asemenea cadru festiv? Despre bani, despre dărnicie, despre clarviziunea politicienilor pioși. Nu au lipsit surprizele. Mitropolitul s-a trezit comparat cu un sfânt omonim, iar preoților li s-a reamintit de predecesorii lor morți în temnițele comuniste. Totul a culminat cu bucuria declarată a gazdelor de a fi părăsit ingratul statut de chiriași, atât de stânjenitor pentru excelența academică.
Iată o imagine cu adevarat idilică. Biserica și Statul par într-o armonie care face să pălească și vechea simfonie bizantină. Premierul aterizează la Cluj doar pentru a tăia panglica de la noul sediu al Facultății de teologie ortodoxă, iar mitropoliții trec peste resentimente și se aduna din diferite colțuri ale țării. Biserica împarte cu dărnicie distincții politicienilor care nu s-au uitat la pungă când a fost vorba de interesele ei. Cu banii Statului și cu agheazma Bisericii se câștigă posturile de influență ale societății, într-un parteneriat pe care unii l-ar numi infernal. Construind un salon nr. 6 din care nu poți de fapt ieși.
Idilic sau grotesc? Referința la clericii morți în gulagul romanesc s-a facut acum în prezența unor urmași mai puțin fermi în opțiunile lor, câțiva fiind deja deconspirați drept colaboratori ai fostei Securități, în frunte chiar cu mitropolitul locului și cu un fost decan. Pare soluția lui Vladimir Putin, de a omagia laolaltă securiștii si victimele lor. S-a pomenit de asemenea de Andrei Șaguna, un mitropolit al Ardealului recent canonizat. Dar episcopii și mitropoliții prezenți au îngopat, în timp ce-l faceau sfânt, principala sa moștenire: rolul mai pregnant al laicilor într-o Biserică clericalizată până în vârful unghiilor. O Biserică care ține atât de mult la ierarhiile sale sfinte nu poate funcționa decăt printr-o doză decisivă de servilism. Comparându-l pe actualul său ierarh cu sfântul lui înaintaș, decanul a lăcrimat, probabil cu gândul la propria relație privilegiată, întărită pe când mitropolitul de azi era doar în capul listei la bursa pariurilor pentru succesiunea predecesorului său. Dar de servilism nu dau dovadă doar subordonații. Cu zâmbet galeș și ochi strălucitori, mitropolitul a mulțumit pentru bani, dar a uitat să profite de moment și să amintească premierului că Sinodul ortodox s-a pronunțat împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. În fond, poziția ortodoxă era convergentă cu cea a protestarilor, dar au preferat să acopere scandările cu colinde amplificate la boxe. Pentru confortul psihologic – și politic – al darnicului premier.
Teologii sunt acum multumiți că pot privi trecutul de chiriași drept un accident trecător. Trebuie să uite însă ca fericirea lor imobiliară a început cu un mic accident. Câteva zeci de familii au fost mutate brusc, în plină iarnă, de pe terenul unde acum se află noua clădire a facultății. Din fericire pentru toți ceilalți, erau doar niste țigani pe care nimeni nu-i plânge, în afara unor ong-uri de profil și a unor stângiști fără simțul administrației. Mutați lângă groapa de gunoi a orașului, într-o priveliste desigur diferită de cea pe care o văd dimineața profesorii teologi când se trezesc la ei in pat. Îngrămădiți acolo ca într-un ghetou de autoritățile locale. Dincolo de legitimiatea administrativă, e vorba de sensibilități. Biserica are un model clasic – samarineanul milostiv. Pe acești amărâți i-a întâlnit acum pe drumul ei; nu s-ar fi cuvenit să-i ajute în mod special? În afară de bomboane de Crăciun, ce le-a dat? Acum cățiva ani, bunele relații dintre premierul de atunci Tăriceanu și patriarhul Daniel au dus la un controversat proiect de parteneriat între Stat si Biserică referitor la asistența socială. În cazul acestor țigani și Statul și Biserica au dovedit multă indiferență, iar cazul e desigur reprezentativ. Istoria e o povară în plus în această chestiune oricum suficient de greu de descâlcit. Cum alți creștini, prin alte locuri, au legitimat sclavia negrilor, așa a acceptat Ortodoxia românească robia țiganilor timp de secole. Iar Statul nu a ezitat, în momente de delir naționalist și în conjuncturi de regim autoritarist, să-i deporteze. Acum moravurile sunt mai democratice, dar oricum discriminatorii prin neglijență.
Dar problema nu e rasistă, chiar dacă există episcopi azi care afirmă cu dispreț că țiganii nu sunt capabili de a da și ei vreun sfânt. Statul și Biserica lucrează de fapt atât de armonic în numele excluziunii sociale a multora. Țiganii clujeni din acest exemplu sunt un simbol pentru categorii umane mult mai largi. Biserica, în loc să-și ia în serios rolul critic, e una din instituțiile cele mai conformiste social. Sprijină un statu-quo, adică aghezmuiește pe medicii salonului nr. 6. De ce nu lasă cele 99 de oi pentru cea pierduta, bătându-se chiar cu Statul pentru un pic mai multă justiție socială? Vrea ordine și bani, dar uită atât de ușor de imperativele evanghelice mai subversive. În așa masură încât îmbâcseala pe care o simt unii în acest salon nr. 6 e pentru mulți ortodocși o mireasmă consolatoare de tămâie.
subscriu!