Debuşeele urii

În toamna târzie a lui 1941, o notiță anonimă într-o revistă de provincie consemna cu fățișă satisfacție că `ultimul convoi al jidovilor din Chișinău a luat drumul spre pusta Rusiei`. Directorul revistei era o speranță a noii teologii românești de atunci, bine școlit la Academiile din Apus si Răsărit, traducător din greaca bizantină, racordat la dialogul cultural cu existențialismul și teologia dialectică.

Dincolo de văditul oportunism politic (editorialele sale elogiind, pe rând, regimurile ce se succedau belicos – până și Carol al II-lea căpătase statutul de `organ principal al Providenței`, cu un `program sută la sută creștin`), căteva marote i-au caracterizat atitudinile polemice. Antipatiile sale principale: catolicii, neoprotestanții, evreii. Un ortodox tipic, am putea spune, consacrat promovării unei legitime diferențe teologice și culturale. Nimic surprinzător, prin urmare, dacă posteritatea îl consemneaza drept teologul iubirii prin excelență. O iubire totuși serios circumscrisă, care nu doar exclude o bună parte din umanitate, dar permite și providențiale debușee ale urii. Oare nu știa jurnalistul-teolog de atunci spre ce fel de viață și spre ce fel de moarte se îndreptau `convoaiele cu jidovi` trimise într-o pustie mai puțin duhovnicească? De ce atâta ură la un creștin obsedat de iubire? Capabil nu doar să ofere un surprinzător răspuns etnicist la vechea întrebare: cine e aproapele meu?, ci și să considere existența unui vecin evreu (în locul românului nedreptățit social) drept efectul unei `lipse de iubire practică` – adică al unei slabe solidarități naționale. Notițele anonime din mica foaie bisericească a tihnitului burg ardelean erau fără echivoc pentru destinul evreilor pe plaiurile eroismului serafic al lui Făt-Frumos (una din fantasmele autoflatante etnic ale teologului): `jidovul va dispărea complet`.

Ziua primului convoi cu jidovi a devenit astăzi cea a tristei comemorări a prigoanei antisemite în România. Dar dincolo de oficializarea unui dureros travaliu al memoriei (naționale), nu lipsită de miză e atenția la fenomenul contemporan al recrudescenței extremei drepte, care ia amploare tocmai în regiune: Jobbik în Ungaria, Zorii aurii în Grecia. Legionarii au reprezentat o varianta locală a mișcărilor interbelice autoritariste, xenofobe si vindicative. Urmașii lor de azi trăiesc underground, foarte virulenți în blogosferă, dar invizibili pe scena politică propriu-zisă. Specificitatea lor autohtona este puternica culoare ortodoxă.

Daca vizităm unul din site-urile de gen, vom găsi laolaltă acatiste închinate sfinților ortodocși (printre care și câțiva necanonizați, dintre care nu lipsește Corneliu Codreanu, ucis în închisoare de către autorități acum trei sferturi de secol), portrete ale martirilor anticomuniști, viziuni apocaliptice despre lumea cipurilor electronice și pamflete antisemite și antimasonice. Grupuscule nesemnificative, ar spune mulți despre asemenea fanatici clocotind de ură în numele iubirii creștine. Ceea ce însă e îngrijorător, pe termen lung, e raportul ambiguu cu cultura ortodoxă. Sau, mai bine zis, cețoasa teologie politică a Ortodoxiei.

Să ne oprim puțin asupra antisemitismului ortodox. Creștinismul (dreptslăvitor) a pendulat între doua atitudini, deseori concurente, câteodată convergente: iudaismul ca eșec religios și filiația iudeo-creștină.  De la statutul de sectă iudaică la cel de religie antisemită, iată un parcurs tragic pentru creștinism. A merge mai departe pe căile deschise de spiritualitatea iudaică e una, iar a-i contesta legitimitatea, în numele absorbției sale într-una nouă, mai desăvârșită, e altceva. Iudaismul a devenit, în ochii creștinilor, imaginea unei ratări, un fel de icoană a drumului greșit. În loc să mediteze la perspectiva apostolului Pavel, care plasa destinul istoric al iudaismului post-creștin sub zodia misterului divin, pentru creștini evreii au ajuns să ipostazieze o singură dimensiune, cea a pretinsei trădari. Și astfel Iuda, arhiereul Caiafa, regele Irod și urmașii lor au devenit țapi ispășitori pentru ceea ce creștinii fac mai în cunoștință de cauză: își trădează propriul Dumnezeu. A fost o soluție teologică comodă. Și funestă, atât pentru creștinii cu conștiințele adormite, cât și pentru evreii prigoniți. În acest sens, problema încă actuală a culturii ortodoxe este ambiguitatea teologică care favorizează derapajul antisemit. Există încă preoti care sunt priviți drept eroici fiindcă iși permit să promoveze, în Vinerea Mare, varianta necenzurată a Prohodului, adică cea cu imprecații antisemite. Variantă care a generat, în fond, o întreagă cultură populară a culpabilității evreiești.

Și ne mai mirăm că vechile colinde mai și afuriseau din când în când un neam atât de insuportabil. Aici e vorba în schimb de o grava prejudecată teologică, dublată de o morală meschină a autosuficienței. În România actuală, cel mai titrat teolog propune editorial învățăturile unui sfânt grec din sec. XVIII, justificând puseele antisemite ale acestuia în numele `concurenței economice` din epocă (și legionarii foloseau o asemenea retorica disculpantă). Pentru a-l demoniza și mai mult pe Iuda, Cosma Etolianul – un erou national pentru greci – îi inventa o biografie oedipiană: își ucisese tatăl și se însurase cu propria mamă. Același sfânt își îndemna coreligionarii să nu cumpere de la negustorii evrei, fiindcă aceștia mai întâi…urinează în vin, rachiu ori pești. Cât timp nu va avea loc o metanoia serioasă, mințile ortodoxe vor luneca ușor spre aberații morale. De exemplu, dacă Ratzinger declara ceva în favoarea iudaismului, ce credeți că făceau bloggerii ortodocși pentru a-i discredita poziția? Îi căutau genealogiile evreiești. Socotindu-l, horribile dictu, un Papă evreu. Din păcate, astfel de elucubrații de semidocți nu sunt foarte îndepărtate de ideile unor filozofi prestigioși, scăldându-se deopotrivă într-un iresponsabil bricolaj intelectual. Nae Ionescu, unul din părintii jurnalismului ortodox modern, dar și mentor al elitelor dreptei interbelice (și chiar postcomuniste), vorbea doct si nonșalant despre `iudaizarea spiritului apusean` ca dominație a psihologicului asupra metafizicii. Și mii de tineri intelectuali digerau fără să mestece asemenea afirmații ridicole. Nu studiase oare Nae Ionescu cu evreul Husserl la Göttingen? În cazul său (și al altor tovarăși de cultură ortodoxă) a fost vorba de obraznică rea-credință sau, pentru a-i prelua sintagma, de `analfabetism cultural`?

O altă miză a polemicii este prudența în privința omagierii unor luptători anticomuniști. O polemică aprinsă s-a referit nu demult la acordarea (și apoi retragerea) titlului de cetățean de onoare al unui orășel din Moldova lui Valeriu Gafencu, un tânar legionar mort în fosta închisoare comunistă locală. În joc e de fapt un adevarat război cultural. Anticomunismul interbelic (nu doar ortodox) a avut serioase nuanțe antisemite. Despre `comunismul cu perciuni` se vorbea pe larg chiar și în revista condusă de prestigiosul director-teolog mai sus pomenit. Preluând argumentul lui Pierre Manent, evreul era, la nivelul imaginarului colectiv, o victimă ideală fiindcă permitea legătura dintre anticomunism și anticapitalism, tendințe care se reuneau în cazul acelor mișcări între care se plasa și legionarismul. Ce facem cu anticomuniștii antisemiți morți în luptă sau în închisori? Îi omagiem sau îi blamăm?

Teologic vorbind, anumite clarificări sunt necesare. Multe grupuri umane (religioase, politice, etc.) au avut martirii lor.  Sunt veritabilii martiri creștini niste inocenți? A fost tâlharul de pe cruce un martir inocent? Nu-i omagiem viața de tâlhar, ci convertirea in extremis. Nu omagiem antisemitismul, dar putem omagia fie eroismul (cu arma în mână), fie martirajul (cu mâinile goale) anticomunist. Riscul e însă asemănător cu cel ce a cuprins și memoria evreiască. La fel ca în cazul Holocaustului, se poate dezvolta o teologie a Gulagului care să instrumenteze în interes propriu suferinta victimelor comunismului. La Memorialul de la Aiud sunt omagiați, laolaltă, inocenți și culpabili, morți și unii și alții în cumplita închisoare politică comunistă. Daca unii și-au mânjit înainte sângele în deportările evreilor români, alții au fost cu adevărat miei duși la tăiere. Oare nu se cuvine a face distincția?

Anticomunismul nu e monopolul ortodocșilor și cu atât mai puțin al antisemiților. În același timp, nu devii sfânt fiindcă ai fost anticomunist. Din păcate, încropita teologie a Gulagului folosește ca fundal un scenariu fantasmatic al confruntării apocaliptice, astfel încât a fi fost zdrobit, într-un fel sau altul, sub tăvălugul comunist devine o probă de onorantă luptă cu Fiara. Ca și cum singurii redutabili combatanți în ringul recent al Istoriei ar fi fost Ortodoxia și comunismul. Ca și cum secularizarea ar conduce inevitabil la comunism, iar între Bizanț și URSS tertium non datur. De fapt, tocmai ciudata lor analogie ar trebui să-i pună pe ortodocși pe gânduri. Să nu uităm că legionarii erau consonanți cu o anumită vocație totalitară a Ortodoxiei (întrucât, vorba filozofului ajuns sub semnul Arhanghelului, `intoleranța e, în domeniul spiritual, mai rodnică decât toleranța`, menirea intelectualilor ortodocși fiind chiar `grăbirea procesului de lichidare a ideologiilor libertare`). Care acum e activă doar între zidurile școlilor confesionale (unde învățătorii nu știu cum să evite iconografia masonului Disney, iar unii dintre copii sunt crescuți cu interdicția absolută a programelor tv, demonizate de teologi improvizați), ale cămăruțelor de spovedanie (unde potențialele abuzuri duhovnicești sunt dincolo de orice control) ori ale mănăstirilor (la unele dintre acestea chiar măicuțele iau lecții de demascare a masoneriei). Dar dacă o asemenea tendință ar cuprinde, ca în vremea regretatului Bizanț, societatea întreagă? Dacă în loc de comunism am fi trăit jumătate de secol de legionarism?