Atunci când “toate se leagă în viaţa ta”

Ani de zile încercăm fiecare să ajungem undeva, nu ştim bine unde, dar “să ajungem”. Important e mai ales sentimentul că “am ajuns”: atunci când ai ajuns undeva ai bucuria de a vedea în spate drumul parcurs, de a şti că nu mai eşti pe drum ci poţi să laşi rucsacul jos, să te scuturi de transpiraţie şi de oboseală, să tragi o ţigară sau să priveşti la crestele din jurul tău şi la casele din vale care seamănă cu nişte cutii de chibrituri. Să asculţi tăcerea cerului.
Sigur, unii vor să ajungă efectiv undeva – să obţină un post, un doctorat, o diplomă sau o funcţie. E bine şi aşa. Probabil că majoritatea nu ştim exact ce vrem de la început, dar eu cred că toţi vrem să ajungem undeva, să ştim că am făcut ceva cu viaţa noastră, cu timpul nostru, cu talentul nostru.

Şi putem folosi metafora drumului la munte: mergi, pas după pas, popas după popas, creastă după creastă. Şi doar la un moment dat ajungi pe platou: acolo unde arunci rucsacul departe de tine şi te tolăneşti la soare.

La fiecare moment al drumului, chiar şi cu un minut înainte de ieşirea pe platou, chiar dacă ai urcat mult, nu erai încă pe platou. Iar pe platou eşti un om schimbat: eşti cu totul altcineva decât cel care erai acum cinci minute, la ultima cotitură. Acum cinci minute erai poate mult peste cei care urcă în urma ta, sau erai mult peste cel care erai la începutul drumului printre cabanele din vale, dar totuşi, acum cinci minute nu erai încă pe platou!

Iar în viaţă, dacă transpunem metafora, ultimele cinci minute de drum sunt un fenomen foarte interesant. Faci o facultate, munceşti trei ani, ai parte de fel şi fel de experienţe, dar toate astea nu se leagă încă. Iar apoi la un moment dat îţi vine ideea să începi o fundaţie, să scrii un blog, sa lansezi un proiect, şi atunci, ca printr-o minune, totul se leagă!
Metafora mea se referă la ceva mai mult decât sentimentul că “totul se leagă”, e vorba de faptul că mai e nevoie uneori de o singură picătură, adică ultimele cinci minute, după care ai dintr-o dată sentimentul că ai ieşit pe platou. Nu faci lucruri foarte diferite de ce făceai până atunci, dar o doză insesizabilă adaugată a făcut că eşti dintr-o dată altcineva. Lucrurile curg, merg de la sine, te mişti firesc în noua situaţie, la 1450 de metri şi nu doar 1400.
Aparent mai faci doar un pas după miile de paşi făcuţi. Dar acel pas face totalul drumului: ai ajuns.

Doar că în viaţă drumul spre platou nu e doar istovitor ca la munte, în plus eşti singur în faţa viitorului şi nici măcar nu vezi unde ar fi platoul şi cât mai e de mers până acolo. Pentru că mergi prin viaţa ta, spre lume. De aceea e atât de fascinant sentimentul, după ani de zile sau după luni de zile de lucru la un proiect sau la o cercetare, că ai intrat pe linie dreaptă, că ţi-ai găsit stilul de viaţă şi scopul, că ai ajuns la un stadiu de performanţă.
Metafora platoului ne arată că e normal faptul că ne găsim locul atunci când nu mai speram de mult să îl găsim vreodată. Pentru că ani de zile urcăm prin frig şi beznă, iar la fiecare pas habar nu avem cât mai e de mers. Ani de zile, am putea spune că mergem printr-o ceaţă deasă.
De fapt toţi cei pe care îi admirăm deschis sau în secret – celebrităţi, staruri sau branduri personale – sunt doar oameni care au ajuns pe platou. Se simte soarele pe faţa lor. Dar soarele nu vine de la platoul media, camera de filmat sau solar – ci de la faptul că au traversat pădurea, munţii şi frigul şi au ajuns “undeva”. Iar cei care ajung pe platou nu sunt doar la televizor – sunt pretutindeni în jurul nostru: acei oameni pentru care lucrurile se întâmplă, care sunt împliniţi în ceea ce fac.

Soarele care li se citeşte în priviri şi în gesturi e adevăratul ghid după care ne putem lua, nu neapărat după ce fac ei concret. Fiecare dintre noi are drumul lui spre platou, locurile lui de belvedere şi urcurşurile lui istovitoare prin pădurea întunecată. Dar am văzut deja lumina şi mai ales căldura din ochii celor care au ajuns – motivaţi, veseli, întreprinzători, mereu gata de a se lua la luptă cu obstacolele. Arşi de soare.

Şi de aceea avem o călăuză sigură: sentimentul că nu am ajuns încă.

Un comentariu

  1. Scris din tot sufletul,asa cum ne-ati obisnuit!
    Indiferent de varsta,fiecare aspiram sa ajungem pe „platou”,important este sa nu ne pierdem speranta!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *