1938
19 iulie
A murit Regina [Maria] noastră iubită! Mi se pare că mă despart de un prieten mare. Ce curioasă reacţie! O durere, o tristeţe, nu vie şi totuşi pătrunzătoare. Se termină o epocă mare, dintr-un punct de vedere, uşoară, din altul. Cu zâmbetul ei se duce parcă acea detaşare elegantă, care nu era nici uşurinţă, nici indiferenţă egoistă, ci era graţia decentă cu care se învăluiau amarurile lăuntrice, din politeţă pentru lume, poate şi din nesolidaritate. În toate cazurile, era marca unui individualism respectuos faţă de orice faţă omenească. J’ai vaincu! , parcă o aud. Şi-i văd privirea de lumină căzând din înălţimea libertăţii sufleteşti, fără dispreţ pentru cei încurcaţi încă în luptele meschine, dar cu un dulce amor. Cum vorbea de „snobismul regilor” – cu surâsul omului mare, înduioşat pentru patimile unor dragi copii mici! Aş vrea să aştern spre amintire toate întâmplările cu Ea. Prima dată, dejunul cu Domniţa [Ileana]. Era veselă şi amabilă, te punea à l’aise – uitasem orice protocol. Nu mai isprăveam să mănânc, şi Ea aştepta, se scula, punea plăci de patefon. M-a izbit felul natural, senzual, generos, bogat, aş zice, de a mânca piersicile. Muşca din fructul zemos cu un apetit tânăr, de femeie-zeiţă destinată bucuriei! Francheţea cu care vorbea de ceea ce o durea destăinuia, tot aşa, o victorie lăuntrică. Ce amărâtă ar fi fost alta, povestind cum i s-a interzis un cinema, cum a fost întoarsă din drum. Nici pe vremea lui Vodă Carol [Carol I], nu i se întâmplase una ca asta. Fremăta, dar se simţea că nu purta rancună. Toată viaţa a fost un şir de cătuşe impuse acestui suflet născut liber. Când citeam cartea Ei, am simţit aceasta ca „soartă” impusă pentru a o coace pentru eternitate. A trebuit să înveţe supunerea. Şi, la sfârşit, se supunea cu atâta graţie, liberă. A suferit mult de a fi în umbră, în ultimul timp, cred, iubea locul acesta în care se simţea, nu „alături”, ci „deasupra”. Conversaţia în salonaş, acum doi ani şi jumătate, când mi-a povestit despre Regina Mărioara [a Iugoslaviei] că nu are decât „să-şi poarte crucea”, cum le-a interzis fraţilor ei s-o plângă, ca să nu o slăbească prin înduioşare. Când vorbea atunci, sigură, senină, am realizat ce e o Regină. O văd în fotoliul roz – în rochie maron, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe. Era frumoasă şi plină de bucurie, deşi vorbea de lucruri care o dureau. Era o bucurie a calităţii fiinţei ei, mai mult decât o stare de conştiinţă. Îmi amintesc privirea de lumină, îi revăd ochii albaştri, scânteietori ca nestematele. Poate că de aceea n-am observat niciodată bijuteriile Ei, afară de perle, care nu rivalizează cu privirea. Nici nu mi-o închipuiesc fără perle! Îmi povestea atunci – mă dusesem după ce fusese sărbătorită pentru şaizeci de ani – proiectul de întrevedere a Regelui cu Petrache Lupu. Aştepta mult de la această întâlnire. N-am bănuit niciodată fericirea ce i s-a ivit pe faţă când i-am spus că gesturile ce nu sunt regale, noi, poporul, le atribuim anturajului Regelui [Carol II], nu Suveranului. Aproape m-ar fi sărutat.
De Regina Elisabeta vorbea cu tristeţe, nu condamna indiferenţa ei faţă de popor şi dureri, dar cu melancolie privea la portretul de pe o măsuţă, lângă şemineu şi spunea: „viaţa se va răzbuna, va fi uitată, va rămâne singură”. De Domniţa [Ileana] vorbea ca şi de Rege [Carol II], cu o pasiune specială, şi luceau ochii, parcă se îmbrăca altfel pentru a vorbi despre ei. Era curios cum sufletul Ei se dăruia fiecărui copil după firea lui. De Prinţul Nicolae vorbea cu tonul ce acorzi unui om foarte tânăr! De Regina Elisabeta [a Greciei], parcă n-ar fi vrut s-o atingă – era un noli me tangere, de Regina Mignon [Mărioara a Iugoslaviei], cu căldură, cu duioşie, cu o exaltare eroică, dar specific feminină.
Când venea vorba de Domniţa [Ileana] atunci îi exulta fiinţa întreagă. Se bucura de tot, chiar de năbădăile ei, de fiinţă plină de temperament. Vorbea cu freamăt în ea – trăia anii propriei tinereţi, o iubea, o stima, credea în ea. „E maternitatea triumfătoare.” Când îl ţinea pe Dominic în braţe, se indentifica cu ea. Se simţea împlinită înconjurată de toţi copiii Domniţei [Ileana]. Cu ce bucurie actuală îmi spunea cum Prinţul Nicolae, copil şi apoi adolescent, îi mărturisea că cele mai fericite ceasuri erau plimbările călare alături de mama sa. Acum6 se mira cum poate să uite cu totul aceste lucruri, şi asta pentru o femeie! Uimitor, cu ce veselie, cu ce copilărie se juca şi cu copiii Domniţei [Ileana]. Iar când vorbea de Rege [Carol II], era mândră. Avea aerul să spună: „iată cât e de tare, mă lupt chiar eu cu el”. Surâdea mulţumită de unele slăbiciuni, fericită că e înainte de toate Om. Nu înţelegea de ce bărbaţii îşi uită mama pentru femeile ce iubesc. Nu condamna, înţelegea cu inima, accepta cu un fel de siguranţă că nimeni nu-i poate lua locul. Asta am simţit-o anul acesta la Bran. Conversaţia noastră la umbră. O văd, frumoasă, cam îngrăşată, elegantă, sigură, cu secatorul în mână, cu mănuşi muşchetar, cu baston, într-o rochie de culoarea piersicii! Parcă înviase după boala grea. Plimbându-ne sub merii grădinii, printre dalii, îmi povestea cât suferise, nu trupeşte, dar moralmente. „Eşti atât de umilit de boală, să depinzi de altul, dar şi ce bucurie să vezi ce buni sunt oamenii.” Se bucura de viaţă, dar fără proiecte. Nu ştiu de ce cred că nu mai urzea fire spre viitor. Vorbea cu o siguranţă de om complet liberat. Venise vorba de credinţă – mi-a mărturisit că nu e mistică, dar se simţea în Ea o mare putere de viaţă, care, prin calitatea ei, era mărturie lui Dumnezeu. Nu se preocupa de divinitate. Îl trăia pe Dumnezeu în orişice. Privea spre flori, spre pomi, spre cer, spre oamenii ce se apropiau, cu toată plenitudinea sufletului. Se dăruia în orice clipă şi o primea toată. Respira bucuria de viaţă. Plecam de lângă Ea înviorată, cu toate puterile înteţite. Îmi venea să cânt. O dată ieşind de la Cotroceni, fluieram pe stradă, îmi venea să dansez. Era genială – nu ca intelect ci ca fiinţă întreagă! Un exemplar unic, rarisim, de umanitate! Nu pot crede că s-a stins. Deşi era legată de trup, de natura fizică, nu o pot crede acum dispărută în neant! O simt plutind surâzătoare. O putere mare sufletească răspândită într-un trup splendid – cum să piară? Cu Ea încep să înţeleg şi să cred în trupuri astrale. Prea era bine închegată fiinţa ei sufletească cu cea trupească, mărturisea un stadiu înaintat de civilizaţie omenească. Nu doar numai spiritul e nemuritor, Regina înnobilase trupul, îl făcuse demn de nemurire. Senzualitatea lui era ceva etern. Ce om splendid! Uite, nici nu mai pot plânge. Plânsul mi se pare prea sărac pentru Ea. O iubesc, o venerez, ca pe o icoană de umanitate superioară. A adunat în Ea tot ce poate simţi şi trăi o femeie, un om, şi s-a liberat cu anii de cătuşele trupeşti şi sufleteşti. Ce carieră de Om! O adevărată, o mare femeie. Nu se putea naşte decât Regină. Nici nu pot spune: Dumnezeu s-o odihnească! Fie-i ţărâna uşoară! Dumnezeu o primise înainte de a muri printre aleşii lui. Suferinţa finală era încununarea.
O iubesc şi pentru sângerarea Ei. O altă moarte nu i se potrivea. Era un vas de preţ, plin cu viaţă nobilă. S-a scurs sângele din inima Ei mare, ca al unui erou pe câmpul de luptă. Şi Ea s-a luptat cu viaţa. Şi a rămas întreagă, nestricată, decât că i s-a scurs viaţa din vine.
Te iubim, Regina noastră scumpă, soră iubitoare a unei ţări, pe care ai pregătit-o şi a cărei soartă ai îmbrăţişat-o. Nu te vom uita, Regina noastră! Dumnezeu să-ţi răsplătească dragostea Ta, viaţa Ta. Îţi revăd privirea umedă, când ţinându-mă de mână, ţi-o împlântaseşi în ochii mei plini de lacrămi. Îţi spuneam, în ziua aceea (şi din partea Institutului Cultural feminin7), te felicitam pentru cei 60 de ani, à demi voix , ca să auzi numai Tu că poporul român nu va uita niciodată cât de mult l-ai iubit.
Azi, îţi repet, scumpă Regină, cele spuse atunci. Cât doreai să fii iubită! Ai fost şi eşti mai mult decât realizează o inimă. Îţi mulţumesc pentru încrederea ce ai avut în mine! Mi-ai spus, râzând (la Londra?) însă adresându-te Domniţei: „ar fi putut fi o Jeanne d’Arc”. „Preoteasa”, mă botezase ea de mult, cu ani înainte de a fi fost eu la Oxford.
Cât umor avea în Ea! O văd la Londra, în fotoliu, vorbind de Buchmann. Dar la dejunul nostru en tête à tête ? Ce mulţumită era că înţelegeam indignarea ei. Ea să ceară scuze fetei Ei, care o rănise? Ce simplu mărturisea unele gesturi ale inimii Ei. Şi la Bran, privea surâzând înapoi spre iubirea Ei. Fără falsă jenă, fără remuşcare, nobil omeneşte. Curajoasă a trăit, curajoasă s-a prezentat în veşnicie. Doamne, răsplăteşte-o!
Fragmente din Alice Voinescu, Jurnal (volumul I) , Editura Polirom, 2013, colecţia Biblioteca Memoria
Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu
Prefaţă de Alexandru Paleologu
