Amintiri de la Junimea

Poveştile legate de Societatea Junimea şi  de membrii ei au la bază, se ştie, mărturiile a doi biografi: George Panu şi Iacob Negruzzi.  Ambii au fost participanţi direcţi la celebrele întruniri ieşene din a doua jumătate a veacului  XIX, unul mai puţin şi mai distant, celălalt mai mult şi mai fidel. Le-au privit, inevitabil, din pespective diferite, cu o cuprindere a evenimentelor şi a indivizilor vizibil deosebită ca durată şi intenţie.

Panu a avut avantajul întâietăţii: şi-a publicat Amintirile de la „Junimea” Din Iaşi în 1908, primul volum, şi în 1910, al doilea, iar mărturiile sale cuprind numai doi ani din viaţa Junimii, cea din intervalul 1872-1875. Devenit, la destul de scurtă vreme după contactul cu junimiştii, opozant al lui Maiorescu şi al conservatorismului de grup, Panu şi-a redactat amintirile într-o notă predominant critică, foarte subiectivă, cu destul de multe fabulaţii acolo unde i-au lipsit prezenţele la evenimente. Confruntarea, mai târziu, cu procesele verbale ale şedinţelor din casa lui Pogor a arătat-o, între altele. Celebră e povestirea detaliată a momentului când Eminescu a citit Sărmanul Dionis, la care Panu a lipsit. Dar, aşa cum a remarcat un Z. Ornea, nu exactitatea l-a preocupat pe George Panu, ci atmosfera. Şi ea a fost bine reconstruită, aşa încât să fie o sursă importantă pentru criticii care s-au ocupat, apoi, de perioada clasicilor şi de literatura romantică (a fost folosit şi de Lovinescu, şi de Călinescu). Multe alte calităţi compensează lipsa sporadică de rigoare a relatărilor şi tonul critic, şi astfel amintirile lui Panu rămân valabile, chiar dacă, pe alocuri, scrierea lor seamănă mai degrabă cu o poliţă plătită unor foşti prieteni dezavuaţi.

Iacob Negruzzi a avut alt atú, cel al unei intimităţi desăvârşite cu grupul şi cu spiritul său (a fost secretarul perpetuu şi incontestabil al Societăţii, la fel cum a fost mereu conducătorul şi administratorul zelos al „Convorbirilor literare”). Deşi a scris Amintirile din Junimea încă din 1889, în anul morţii lui Eminescu şi a lui Creangă, Iacob Negruzzi le-a publicat târziu, prin 1921-1923, fără a fi avut impactul pe care l-ar fi meritat. S-a întâmplat asta şi pentru că i-o luase înainte Panu, dar şi pentru că România interbelică îşi mai schimbase priorităţile culturale. Fără a fi un encomion, aşa cum ar fi sugerat calitatea autorului, medalionul junimist negruzzian cuprinde, în mai puţine pagini decât predecesorul său, toată perioada existenţei ieşene a Societăţii, de la înfiinţare până la stingerea treptată, o dată cu mutarea celor mai mulţi membri la Bucureşti. Cu idealul exactităţii în faţă, motivat probabil de o nostalgie puternică, autorul pare destul de obiectiv, redând evenimentele şi oamenii providenţiali care au modernizat cei dintâi cultura română într-un tablou multicolor, cu alb şi negru, cu lumini şi umbre, fără a uita inamiciţiile, nepotrivirile şi lipsurile. Întors în Iaşi de la studiile berlineze, ca şi ceilalţi congeneri, Negruzzi îşi începe relatarea cu întâlnirile fondatoare, rezultat al tatonărilor unui timp şi ale unui spaţiu în care totul era de făcut. Maiorescu şi Pogor i-au fost antipatici, la început, şi nu şi-ar fi imaginat că i-ar putea deveni vreodată apropiaţi. Mărturiseşte despre lipsa de sens a alegerii numelui de „Junimea”, despre puţinul entuziasm al dificilului Pogor, despre farsele jucate Societăţii de veşnic oponentul Hasdeu, despre împrejurările penibile ale procesului erotic intentat lui Maiorescu, despre motivul amoros al acceptării secretariatului revistei, despre ignoranţa culturală a unor membri, despre loviturile cu perne, sunetul talăngii deschizătoare de cenaclu, ironia groasă revărsată în plină şedinţă de lectură, şi convivialitatea de la petreceri. Sunt multe fapte aparent contrare presupusului ton grav al unei evocări de aşa importanţă istorico-literară. Şi totuşi, amintirile lui Negruzzi redau atent portretul de grup al Junimii, reconstituit nu doar cu ochii unui martor, dar şi cu cei ai unui secretar-antologator, pentru că listele cu nume de membri, cu ziceri comice memorabile şi cu „perle” din corespondenţa „Convorbirilor literare” arată un activ şi harnic participant la efervescenţa spirituală a cenaclurilor, a discuţiilor şi a întâlnirilor. Constituirea „Junimii” „din noaptea timpurilor”, cum se spunea la banchetele periodice, primele şedinţe de cenaclu în casa lui Vasile Pogor, discuţiile aprinse, criticile acide, prelegerile publice, descoperirile de talente, ironiile, dezbaterile de idei, micile incidente, toate au arătat că Junimea a mizat atât pe cartea seriozităţii şi a pionieratului (aveam, atunci, primele discuţii asupra necesitatăţii unei limbi literare şi a unei scrieri unitare, asupra a ce e valoros estetic şi ce nu, asupra relevanţei folclorului şi a teoriei literare), cât şi pe cea a libertăţii şi a jovialităţii inteligente. Ultimele două erau menite să contrabalanseze greutăţile inerente unei desţeleniri culturale şi să menţină viu spiritul constructiv.

Ambii autori au făcut istorie literară prin arheologie memorialistică, iar memoria e ca viața pe care o depozitează: are bune și rele. Nu cred că se poate vorbi de Junimea fără cărțile lui Negruzzi și Panu. În primul rând.