O călătorie printr-un altfel de Bucureşti

Abordarea prozei lui Mircea Eliade permite cercetătorului literar să pătrundă într-un câmp de investigaţie ale cărui resurse se dovedesc inepuizabile. Lucrarea Andreei Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Bucureşti: Humanitas, 2013), rod al unui laborios parcurs postdoctoral, propune explorarea nuvelelor şi romanelor eliadeşti din unghiul unei discipline mai puţin familiare criticii de specialitate: geografia literară.

Atenţia autoarei se focalizează asupra toposului predilect din inima diegezelor analizate, Bucureştiul interbelic, privit dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, devoalează un spaţiu real dintr-un anumit timp, cu o istorie proprie, punctat pe o hartă la fel de reală, iar pe de altă parte distinge o imagine fictivă, un peisaj sentimental cu reverberaţii mitologice, o proiecţie afectivă a scriitorului, înscrisă pe o hartă literară ce cartografiază temeinic cele mai mici detalii ale locurilor străbătute de personajele prozei lui Mircea Eliade. Descifrarea unei asemenea topografii literare echivalează cu o încercare a labirintului deschisă celor iniţiaţi în tainele Bucureştiului real şi ficţional, precum şi în semnificaţiile mitologiei personale a lui Eliade. Aceasta este, de altfel, una dintre direcţiile cercetărilor Andreei Răsuceanu, care explorează cu abilitate fiecare spaţiu literar ce conotează imaginarul artistic al capitalei. Efortul investigativ adânceşte însă acest prim nivel al pătrunderii în labirintul geografic, pe măsură ce autoarea reface traseele personajelor şi juxtapune consideraţii ce ţin de domeniul antropologiei sociale, de psihogeografie, ordonând un impresionant material documentar.

Structural, lucrarea este concepută în opt capitole, într-o compoziţie coerentă şi bine sistematizată, ce analizează dimensiunea tematică în toate prozele lui Mircea Eliade care circumscriu imaginea Bucureştiului: I. Introducere; II. Spaţiu narativ vs spaţiu geografic în romanele generaţioniste; III. Spre o geografie mitică; IV. Bucureştiul insular din Nuntă în cer; V. Oraşul în mişcare sau vehiculele modernităţii; VI. Fereastra: obiect mediator-discriminator; VII. Peisaj şi perspectivă în Şarpele; VIII. Semele luminii şi întunericului în Domnişoara Christina.

Elaborata Introducere a lucrării reţine atenţia prin densitatea ideilor şi a informaţiilor necesare operării asupra textelor din punctul de vedere al geografiei literare. Pornind de la premisa că această disciplină constituie un element de noutate în sfera abordărilor literare, Andreea Răsuceanu îşi orientează cu grijă cititorul şi delimitează terminologia proprie domeniului, cu inserţii de ordin explicativ şi metodologic. Semnalează cele mai importante contribuţii teoretice, sintetizate în scrierile lui Franco Moretti şi Michel Collot, disociind două direcţii de analiză şi interpretare. Una dintre acestea este configurată de geografia literaturii, pe linia căreia se înscriu exegezele lui Cornel Ungureanu, ce stabilesc o relaţie între spaţiu, stil artistic şi datele identitare ale scriitorilor dintr-un anumit loc. Cea de-a doua este geografia literară propriu-zisă, care urmăreşte felul cum, în operele literare, se produce transfigurarea unui loc real în spaţiu abstract, aparţinând imaginarului artistic. Alte referinţe dezvăluie germenii disciplinei, ocurenţele terminologice propuse încă din prima parte a secolului trecut de P. de Beaurepaire-Fromont şi André Ferré, precum şi metodele interdisciplinare de abordare: geocritica (Bertrand Westphal), geopoetica (Michel Deguy), ilustrarea dimensiunii sociale a spaţiului literar (Pierre Bourdieu). Autoarea subliniază că geografia literară se înscrie astfel într-un context de o mare complexitate, în imediata vecinătate a geoistoriei, configurată de Fernand Braudel, şi a geofilosofiei, teoretizată de Gilles Deleuze şi Felix Guattari. Interpretările vizate nu sunt, prin urmare, singulare.

În privinţa conceptului de hartă literară, sunt evidenţiate contribuţiile grupului din Zürich, îndreptate spre potenţialul ilustrativ, analitic şi interpretativ al acestui instrument de lucru, dar şi ale lui Marc Brosseau şi Italo Calvino. Pe urmele lui Calvino, Andreea Răsuceanu conchide: ,,Hărţile literare ar putea constitui o ilustrare a Odiseei pe care o propune textul literar…” (p. 28). Funcţia lor este de a ordona fluxul epic, de a semnala punctele de referinţă şi spaţiile de trecere dintre lumi, de a surprinde dinamica narativă şi ecourile afective în preajma anumitor toposuri, de a sesiza cu subtilitate felul cum locul static al realităţii este înlocuit de peisajul literar nedeterminat, înţeles ca o proiecţie senzorială. Capitolul introductiv mai clarifică obiectivele geografiei literare, asumate de autoare prin metoda de cercetare aplicată în cuprinsul întregului studiu: stabilirea punctelor de convergenţă dintre Bucureştiul naraţiunilor lui Mircea Eliade şi cel real, identificarea modificărilor la care este supusă imaginea toposului real sub provocările rememorării nostalgice, delimitarea spaţiilor reale, imaginare sau ascunse şi a valenţelor simbolice ale acestora, precum şi constituirea mitologiei unui spaţiu.

Substanţa narativă a romanelor generaţioniste ale lui Mircea Eliade, scrieri de factură realist-psihologică, permite ilustrarea relaţiei dintre spaţiul narativ şi spaţiul geografic. În miezul lor, Bucureştiul îşi dezvăluie dualitatea, condiţia de metropolă deopotrivă boemă şi violentă. Pentru Andreea Răsuceanu, acest capitol este şi un prilej de a exersa constituirea unei hărţi literare, a unei imago urbis cu trasee explicit numite în romane, dar şi cu incursiuni posibile, alternative, în cazul elipselor narative. În toate aceste scrieri, geografia are rolul de a organiza întregul spaţiu al naraţiunii şi de a modela formele literare în funcţie de acesta. Mai întâi se distinge Bucureştiul modern, boem, al plimbărilor mondene şi al cafenelelor frecventate de tinerii intelectuali ai generaţiei ’27. Viaţa se desfăşoară într-o continuă efervescenţă pe Calea Victoriei şi în împrejurimile sale: cafeneaua Corso, Barul Automat, Ateneu, Fundaţia Carol, Palatul Regal, Cişmigiul, Universitatea, Piaţa Teatrului Naţional, Cercul Militar etc. Portretul generaţiei lui Mircea Eliade nu poate fi pe deplin conturat în afara acestei continue raportări la spaţiul ei predilect. Prinde contur imaginea unui Bucureşti viu, pulsând de viaţă pe străzile şi marile sale bulevarde strălucitoare, prelungindu-se spre grădinile din cartierele orbitante centrului. Clădirile şi statuile reprezintă tot atâtea indicii topografice, semne, locuri de întâlnire, spaţii de socializare. Este o zonă intens străbătută de personajele eliadeşti, iar punctele sale de reper sunt unite prin artera animată de fluidul secret al vieţii citadine, ca un liant între centru şi periferie, căci ,,Calea Victoriei este osul spinal al Capitalei interbelice, axa sa principală” (p. 79). Pe un traseu figurat între Calea Victoriei şi Foişorul de Foc, respectiv între străzile Christian Tell şi Salcâmilor, se deplasează Pavel Anicet din romanul Întoarcerea din rai, pendulând între cele două femei ce reprezintă polii iniţierii sale erotice. Experienţa personajului are o triplă semnificaţie, fiind, deopotrivă, o deplasare în spaţiu, o călătorie în trecut prin resorturile rememorării afective şi o descindere în abisul sufletesc. Dacă geografia obiectivă a romanului se mulează pe tiparul topografic al Bucureştiului interbelic, cea personală, a lui Pavel, suferă mutaţii. În anumite puncte de referinţă, harta literară nu se mai fixează întru totul pe tiparul realităţii, semn că ne aflăm pe teritoriul unei geografii interioare, înţeleasă ca un ,,film mental care nu respectă întocmai reperele reale, ci urmează o logică interioară” (p. 66). Hărţile ce însoţesc textul, fotografiile de epocă, planurile de sistematizare a Bucureştiului reconfigurat în plin avânt al înnoirilor urbanistice constituie un material vizual cu o importantă relevanţă semiotică, ce divulgă îndelungatul efort de documentare al autoarei în arhivele vremii, în monografii şi în colecţii personale. Un alt procedeu notabil este inserarea metodei comparative în ansamblul instrumentelor de cercetare. ,,Traseul bipolar”(p. 57) al lui Pavel are drept corespondent multitudinea traseelor iniţiatice în sens social şi erotic parcurse de tinerii din romanele lui Honoré de Balzac cuprinse în ciclul Comediei umane.

Aceleaşi spaţii definesc în Huliganii o lume căzută în haos, cuprinsă de violenţe şi tulburări sociale, semn al unei crize adânci. Calea Victoriei şi împrejurimile sale din centrul Bucureştiului suferă o metamorfoză, devin scena confruntărilor violente şi al exploziei agresiunii. Este un spaţiu magnetizant, captează atât energii creatoare, cât şi energii distructive, rele. Toate cărţile de tinereţe ale lui Eliade stau sub semnul acestei energii clocotitoare care irumpe în forme de protest social. Autoarea relevă funcţia sunetului alarmei de la Atelierele Griviţa şi a zăpezii care transfigurează peisajul. Sunetul sirenei este un mediator, o prezenţă insistentă, un semnal de alarmă către o umanitate căzută în istorie. Mai vizibilă este în acest roman falia dintre cele două lumi ale capitalei: a centrului şi a marginilor. Prin Petru Anicet şi mama sa, atenţia se deplasează spre Fundătura Mătăsari de la periferie. Elementele geografice din proza lui Mircea Eliade permit, aşadar, realizarea unei radiografii sociale, iar analiza comparativă stabileşte conexiuni cu romanul lui Dos Passos, Manhattan Transfer. La fel ca fratele său, Petru Anicet se deplasează pe un anumit traseu ce uneşte Fundătura Mătăsari cu Vila Tycho Brahe, prilej de adâncire într-un proces de rememorare afectivă, provocat de confruntarea cu spaţiul străbătut. Este de remarcat că în această geografie reală, construită pe date obiective, semnele modernităţii arhitecturale şi ritmul trepidant al vieţii, desprinse din vibraţii şi efecte sonore produse de maşini şi tramvaie, creează o anumită stare de spirit, o angoasă difuză ce modelează însuşi materialul narativ.

Geografia mitică din proza fantastică a lui Mircea Eliade este cercetată cu instrumentele hermeneuticii literare. Ea izvorăşte din experienţele trăite de autor, trece prin filtrul emoţional al geografiei interioare, poposind în mijlocul acelor reprezentări care scapă convenţiilor spaţiului real şi se prelungesc în sacru. Transferul imagistic este ilustrat cu acurateţe şi precizie de Andreea Răsuceanu pe linia inaugurată de Julien Gracq, potrivit căruia spaţiul natal exercită un puternic magnetism, construind mental, în preajma sa, o structură labirintică. Pentru Eliade, este şi un proces de rememorare nostalgică, recuperatoare. Reîntoarcerea spre geografia sacră este mediată de spaţiile de trecere: pivniţele clădirilor din strada Mântuleasa, podul din Uniforme de general, camera Sambô şi cea de la hotelul Boston din Noaptea de Sânziene. Între elementele autobiografice cu reflectări genealogice, prezentate în Memorii, şi cele ficţionale din proza fantastică există o strânsă legătură. Universul literar s-a născut din aceste corespondenţe cu realitatea. Camerele de recluziune, labirinturile din geografia interioară a clădirilor nu sunt altceva decât proiecţii ficţionale ale acelor spaţii familiare din copilăria scriitorului. Semnele marchează şi locurile de trecere dinspre realitate spre ficţiune, ne atrage atenţia Andreea Răsuceanu, iar topografia prozei fantastice nu mai coincide cu cea reală. Un interesant studiu de caz, pornind de la verificarea existenţei hotelului Boston, a declanşat o intensă investigaţie a autoarei, o cercetare asiduă în Anuare Socec, cărţi de telefon, planuri ale Bucureştiului interbelic, interviuri ale lui Eliade datând din acea perioadă. Pentru că această clădire nu a existat în realitate, cititorul este avertizat asupra posibilelor confuzii şi neclarităţi.

În proza fantastică se înfiripă o mitologie a locurilor din triunghiul format de străzile Mântuleasa, Pache Protopopescu, Popa Soare, un adevărat nod gordian. Conceptul de ,,cunoaştere gordianică” (p. 122), propus de Mircea Eliade, consfinţeşte prezenţa locurilor misterioase şi atestă caracterul iniţiatic al literaturii sale, ce devine o formă de cunoaştere a lumii. În acest topos se particularizează trei posibile intrări în lumea de dincolo: pivniţa din strada Mântuleasa, simbol al coborârii ritualice în spaţiul infernal, labirintul interior al clădirii de la numărul 138 de pe aceeaşi stradă şi podul din Uniforme de general. Capitolul se remarcă prin excelentele abordări mitanalitice, ce propun analogii cu călătoria iniţiatică a lui Ulise şi cu ritualurile orfice. De asemenea, metodele de studiu se diversifică prin recursul la teoria semnelor, ca forme de comunicare între sacru şi profan, şi la categoriile deschise de diferitele definiţii ale fantasticului propuse de Tzvetan Todorov, Roger Caillois şi H.P. Lovecraft. Relaţia personajului cu spaţiul literar suferă, de asemenea, modificări. Portretul este învestit cu noi funcţii, având menirea de a avertiza asupra cursului naraţiunii, de a se constitui ca semn anticipativ. Analiza decorurilor excelează prin tehnica acumulării detaliilor şi prin punerea lor sub lupă pentru a desprinde toate semnele posibile. Tehnicile narative suscită, de asemenea, o analiză elaborată, având în vedere originalitatea stilului eliadesc: amânarea, suspendarea firului narativ, jocul aparenţelor, echivocul. Toate particularităţile de mai sus sunt consemnate cu acribie de autoare, pentru a ajunge la concluzia că aceste texte ar trebui să fie decriptate mai întâi din unghiul mesajului transmis şi abia apoi din cel al întâmplărilor şi atmosferei stranii ce pun la încercare emoţiile cititorului.

Între scrierile realist-psihologice din ciclul generaţionist şi proza fantastică a lui Mircea Eliade se situează, ca formulă de configurare a spaţiului, romanul Nuntă în cer. Pe de o parte regăsim aceleaşi mari bulevarde centrale ca în Întoarcerea din rai şi Huliganii: Bulevardul Take Ionescu, Calea Victoriei, Bulevardul Brătianu, cu a lor geometrie perfectă ce invită la luciditate şi raţiune. Clădiri în stil cubist, restaurante, zona Cercului Militar, Cişmigiul, toate acestea sunt spaţii străbătute de cuplul Ileana – Mavrodin în lungile lor peregrinări, lăsându-se când învăluiţi de clarobscurul nocturn, când invadaţi de strălucirea reclamelor luminoase de pe firul arterelor citadine. Într-un anumit punct însă consecvenţa acestei geografii a ordinii este întreruptă. În ritmul plimbărilor, cei doi iau în posesie un teritoriu mult mai vast, cu atât de multe repere încât ar putea reconstitui, afirmă autoarea, o hartă completă a Bucureştiului interbelic: Cotroceni, Foişorul de Foc, Piaţa Pache Protopopescu, Oborul, Spitalul Militar, malul Dâmboviţei, Fabricile Lemaître şi bariera, simbol al marginii, dincolo de care se întinde spaţiul nedeterminat al câmpiei. Locurile tainice, ascunse sunt secţiuni din ,,imaginea unui Bucureşti insular” (p. 159), surprins în plină toamnă, cu străduţe labirintice şi cartiere vechi, opunând modernităţii centrului acel aer magic din La Belle Epoque de la începutul secolului XX. În spiritul teoretizărilor lui Pierre Sansot, Andreea Răsuceanu notează că bulevardul impune personajelor o conduită convenţională şi condiţionată, generatoare de anxietate, în timp ce strada este un spaţiu al libertăţii, cu efect terapeutic şi stimulativ la nivelul imaginaţiei creatoare. Totuşi, ,,pulverizarea topografică” (p. 157) din spaţiul insular al capitalei este o reflexie a stărilor de confuzie, rătăcire, bulversare sufletească ce-l cuprind pe Mavrodin. Importante precizări de ordin teoretic stabilesc conexiuni cu psihogeografia, în sensul cercetărilor lui Guy Debord, potrivit căruia mediul geografic are efecte psihologice asupra comportamentului actanţilor şi provoacă revelarea unor noi dimensiuni ale spaţiului, ce se cer reinterpretate. În aceste locuri Mavrodin peregrinează cuprins de o inexplicabilă melancolie. Traseele sale sunt, în parte, familiare cititorului iniţiat în proza lui Eliade, însă par altfel, diferite, pătrunse de atmosfera difuză a unui trist crepuscul. Se prefigurează aici o nouă dispunere spaţială: spaţiul intimităţii, delimitat de apartamentul Ilenei, devenit imaginea însăşi a protagonistei care-l locuieşte, şi spaţiul exterior al Bulevardului Brătianu. Descrierile amănunţite, cu inflexiuni sinestezice, brodează în jurul lor ceea ce Andreea Răsuceanu numeşte ,,o întreagă geografie olfactivă” (p. 170). O altă contribuţie demnă de semnalat este aplicarea tiparului lui Greimas asupra spaţiului eliadesc, prin identificarea ,,spaţiului topic”, familiar personajelor, şi a ,,spaţiului heterotopic” (p. 173), situat dincolo de marginile capitalei, contextualizat fie în oraşul misterios de graniţă din care provine Ileana, fie în destinaţiile de călătorie ale cuplului, dezvăluind încercările lui Mavrodin de a institui o geografie personală comună cu a Ilenei. Dorinţa de anulare a distanţei ce-i desparte este mai bine observată în spaţiile călătoriei: gara şi trenul. Gara de Nord este fie un loc al separării, fie al schimbării unghiului de percepţie a lumii, căci îndreaptă privirea spre planul depărtării. Odiseea lui Mavrodin, de anulare a distanţei în spaţiu, dar şi a distanţei în timp, revelează condiţia feminităţii, cea a Penelopei aflată în starea de aşteptare. Prin metodele geografiei literare, inclusiv prin analiza cantitativă a episoadelor narative în funcţie de cadrul acţiunii, autoarea ajunge la concluzii importante: după imaginea Bucureştiului modern din romanele generaţioniste, Eliade se întoarce spre oraşul vechi al copilăriei sale, învăluit într-o aură nostalgică.

Tramvaiul 14, ,,vehicul al modernităţii” (p. 192), străbate Bucureştiul de la vest la est şi trece prin centrul oraşului, evocând un moment inaugural din copilăria scriitorului, când jocul a devenit aventură. Într-un nou punct de joncţiune dintre biografie şi ficţiune, liniile sale drepte au rolul unui spaţiu ordonator, al unei axe a capitalei ce uneşte două lumi diferite din punct de vedere social. Simbol al libertăţii de mişcare în perimetrul unei biografii afective, vehiculul electric aduce cu sine ecouri din acea geografie reală din care cititorul prozei lui Mircea Eliade păstrează amintirea familiară a casei din strada Melodiei şi a şcolii Mântuleasa. Imaginile în continuă mişcare receptate de privirea călătorului sunt adevărate crochiuri sociale, economice, politice, psihologice. Deseori, îndrăgostiţii (Ştefan Viziru şi Ileana în Noaptea de Sânziene, Petru Anicet şi Ştefania în Viaţa nouă) se zăresc pentru prima dată de-a lungul traseului unui tramvai. Funcţia metaforică a indicilor presăraţi este de a oferi informaţii cu privire la modul de organizare a spaţiului citadin modern şi de a realiza ceea ce Andreea Răsuceanu numeşte ,,un transect socio-economic” (p. 203), prin suprapunerea hărţii sociale a oraşului peste cea narativă. Metoda studiului de caz impune şi aici recursul la o suită de documente pentru a cerceta stratul de realitate transfigurat în ficţiune artistică: harta liniilor de tramvai şi de autobuz din anii ’30, elemente de istorie locală, articole din presa vremii selectate de Ioana Pârvulescu. Punctele de referinţă sunt uşor de identificat în romanele realist-psihologice, dar devin din ce în ce mai variabile, camuflate sub toponomii fictive, cu semnificaţii simbolice în proza fantastică. Nodurile, intersecţiile, locurile de întâlnire din ciclul generaţionist, apoi din Nuntă în cer şi Noaptea de Sânziene sunt tot atâtea spaţii cu valenţe psihorelaţionale. În sprijinul ideilor enunţate, autoarea recurge la argumentul autorităţii, aplicând o grilă de analiză ce ia în considerare contribuţiile lui Kevin Lynch şi Pierre Sansot. Astfel, intersecţia dintre strada Mătăsari şi Bulevardul Pache Protopopescu ori staţia tramvaiului 14 din apropierea străzii Măcelari, decelate în romanele Întoarcerea din rai şi Noaptea de Sânziene, sunt toposuri uşor recognoscibile în realitate, dar figurarea lor în plan literar prinde contur prin sensibile descrieri cu efecte sinestezice. Alături de aceste noduri relevante din punct de vedere psihorelaţional, Andreea Răsuceanu analizează existenţa unor ,,borne” (p. 216) de pe harta narativă, aşa cum este casa lui Iancu Antim din Noaptea de Sânziene, aflată pe o străduţă din spatele Foişorului de Foc. Bucureştiul insular ascunde numeroase locuri care ies de sub incidenţa spaţiului şi timpului, delimitate în sens convenţional, devenind porţi de intrare în lumea de dincolo, în ţinuturi misterioase unde se revelează sacrul. În nuvela La ţigănci, mergând pe urmele interpretării lui Sorin Alexandrescu, autoarea analizează funcţia simbolică a tramvaiului, aceea de ,,vehicul psihopomp” (p. 229), un mediator între două lumi, precum şi rolul său în ordonarea simetrică a materialului narativ.

O inedită abordare ne reţine atenţia în capitolele dedicate altor spaţii de graniţă, precum ferestrele, oglinzile, tablourile şi fotografiile. Ca ,,obiect mediator-discriminator” (p. 239), fereastra intermediază trecerea dinspre planul interior al unei încăperi spre cel exterior, direcţionează privirea spre un peisaj şi se deschide, simbolic, spre o altă lume. Consideraţiile teoretice ale lui P. Hamon vin în sprijinul ilustrării acestei duble funcţii a obiectului şi oferă cadrul unei elaborate interpretări a efervescenţei stilistice şi descriptive ivite în preajma sa. Suportul analizei este Domnişoara Christina, unde spaţiile de trecere cu rol mediator ordonează evoluţia personajelor şi intră într-un joc al perspectivelor ce modifică mereu unghiul de focalizare. De altfel, în ultimul capitol al lucrării, se notează că acest spaţiu straniu se construieşte artistic ,, pe lexemele solarităţii, pe semele luminii şi ale întunericului” (p. 319). Jocul de lumini şi umbre, cu diferite intensităţi, creează atmosfera terifiantă şi reiterează ceea ce Gerard Genette analizează prin binomul zi-noapte. Demonstraţia autoarei este susţinută printr-un excurs comparativ provocat de asemănările prozei lui Eliade cu romanul Aurélia al lui Gérard de Nerval. Într-o altă secvenţă, încercând să elucideze misterul tabloului din odaia Christinei, Andreea Răsuceanu iniţiază o fascinantă incursiune în estetica artei picturale de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului XX, analizând portretele feminine atribuite lui G. D. Mirea. Distinge numeroase afinităţi între realitate şi ficţiune: preferinţa pentru culori întunecate, similaritatea paletei cromatice, încremenirea cadrului şi strania impresie de însufleţire a privirii. Un alt obiect cu rol mediator, oglinda din nuvela Uniforme de general, este abil decriptat la nivel simbolic. Fără a conduce privirea, aceasta deformează realitatea, relevând semnele ce pregătesc ieşirea din lumea profană şi implicarea personajelor într-o etapă a unui ritual iniţiatic de pregătire a sufletului pentru moarte.

Geografia literară configurată în proza lui Mircea Eliade se completează cu inedite ilustrări ale unor spaţii în jurul cărora se construiesc adevărate sisteme de simboluri: pădurea şi insula, ,,spaţiu paratopic” (p. 306). În Şarpele, pădurii luxuriante din preajma mănăstirii Căldăruşani îi corespunde, ca un pandant mitic, toposul paradisiac. Autoarea notează că transferul dinspre dimensiunea obiectivă a lumii spre imaginarul edenic se datorează unor puncte intermediare, identificate textual la nivelul lexemelor verbale şi substantivale ce creează impresia de nedeterminare şi de prelungire a peisajului spre o perspectivă îndepărtată. Recursul la contribuţiile lui Michel Collot oferă cadrul unei noi dezbateri pe marginea semnificaţiei simbolice a spaţiului. Se prefigurează motive de sorginte mitică regăsite şi în eseistica lui Eliade, precum nostalgia paradisului şi imaginea cuplului adamic. Trebuie să reliefăm amănunţita analiză a etapelor ritualului iniţiatic de esenţă dionisiacă, precum şi a stărilor halucinatorii, cu efecte suprarealiste, comparate cu cele din filmele lui Buñuel şi Dalí.

Complexitatea surselor de documentare relevante pentru imaginea Bucureştiului interbelic, diversitatea reperelor metodologice, excelenta contextualizare teoretică a conceptelor specifice, abilitatea aplicării unor elaborate grile de analiză şi interpretare textuală a prozei lui Mircea Eliade, toate acestea sunt calităţi care situează cartea Andreei Răsuceanu în prim planul criticii de referinţă şi al noii discipline de studiu, geografia literară.

Andreea Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, prefaţă de Sorin Alexandrescu. Bucureşti: Humanitas, 2013, 342 p.