Cei drepţi, teroriştii socialist-revoluţionari ce plănuiesc asasinarea Marelui Duce în Rusia debutului de secol XX, sunt prizonierii unui infern din care nu poate fi scăpare. Spaţiul dramatic al lui Camus este unul cenuşiu şi sufocant- în camerele în care plănuiesc atentate şi pregătesc bombele sau în temnţele în care îşi aşteaptă moartea, revoltaţii lui Camus sunt vegheaţi de un soare ce luminează doar întinsul unei ierni eterne, anotimpul ce pustieşte iubirea şi alungă din suflet bucuriile tainice şi modeste ale fiecărei zile. Zidiţi în mormântul lor de cuvinte, apostolii terorii experimentează singurătatea teribilă şi atroce a celui care se sacrifică fără a şti dacă oamenii din jurul său sau oamenii de mâine vor da un sens suferinţelor şi încercărilor sale. Inutilitatea morţii pe care o aleg şi inutilitatea cruzimii actelor lor, iată două dintre ispitele ce le vizitează minţile, spre a le şubrezi încrederea în viitorul patriei eliberate.
În dramă ca şi în eseu,obsesia rusă a lui Camus este legată de această imagine a revoltei şi înfrângerii umane. Documentată atent, scrisă cu acea precizie halucinată ce dă specificul textelor sale teatrale, “ Les Justes” este o suită de interogaţii în marginea terorii şi semnificaţiei ei. Ideea este cea în numele căreia posedaţii din “ Les Justes” aleg să abandoneze lumea din jurul lor, spre a se retrage în acest univers al ascezei sângeroase. Ideea este, pentru fiecare dintre ei, chipul sub care se înfăţişează promisiunea mântuirii:o idee ce înseamnă revolta în numele poeziei şi al iubirii, la Kalyaev, sau ideea ce aduce cu sine urmele de cnut pe trupul unui deţinut măcinat de ură, la Stepan. În fine, ideea obligă la confruntarea limitelor omenescului însuşi. Mai mult decât un simbol al despotismului, Marele Duce este fiinţa concretă pe care bomba o va sfârteca, este soţul şi omul, este fragmentul fremătând al unei umanităţi din care drepţii lui camus fac la rându-le, parte.
Jucată în 1949, piesa lui Camus are în fibrele ei o tonalitate profetică. Vitorul secolului XX nu mai aparţine jerfei ce duce la eşafod, ca formă de expiere. Îndoielile lui Kalyaev în faţa chipurilor de copii din caleaşcă sunt urmele unei fragilităţi nobile ce va fi abandonată. Scriind despre debutul de veac după revoluţia rusă şi după anii de ocupaţia nazistă, Camus imaginează cronica despărţirii de un întreg timp. Rusia eliberată nu se va întemeia pe curajul suicidar al omului care aruncă bomba, ci pe demenţa intransigentă şi logică a lui Şigaliov. Privirea Dorei pătrunde în viitorul pe cale de a se naşte . Ideea în marş nu se va mai opri, blocată de dubii morale. Ea va merge mai înainte, implacabil, ca un mecanism ce lichidează vieţi şi comunităţi, animată de himera unei societăţi eliberate de împilare şi frică.
Cei drepţi nu pot scăpa acestei atracţii irepresibile a morţii. Aruncarea de bombe, cu gândul la revolta ce stă să se nască, este puntea către liniştea refuzată lor în această iarnă eternă a vieţii. Iubirea dintre Dora şi Kalyaev se împlineşte în vocaţia thanatică finală.Exaltarea Dorei lasă se întrevadă o poartă deschisă către purgatoriu:eliberaţi de povara himerelor şi a îndoielilor, revoluţionarii intră în domeniul tăcerii şi al sfârşitului. Solitudinea sufletelor lor ajunge, în fine, la capăt.