Cum să ne temperăm sabotorul interior

articol prieten cu „Între nevoia și dorința de a plăcea”

Vi-l prezint pe Michiduţă, acest şoptitor şugubăţ la ureche, care ne îndeamnă să facem alegeri îndoielnice. Datorită lui ne trezim într-o relație în care este mai multă suferință decât beneficii, într-o postură care neagă principiile pe care eram siguri că le susținem, că ne bâlbâim, înroșim și ne transpiră palmele, când ne spunem opinia în fața unui public oarecare. Cum reuşeşte sabotorul nostru interior să aibă un success atât de răsunător? Fiind multilateral dezvoltat, e greu să ne lansăm în descrierea tuturor tipurilor de picioare pe care le întinde în fața unui parcurs ontologic liniștit. Mă voi opri doar asupra timidității și sugerez că, pentru a avea realizări similare în ceea ce priveşte controlul de sine, trebuie să îi studiem modus operandi – strategiile, obiectivele și alianţele.

Dacă îl punem sub lupă, observăm că are un trecut voluminos în spate. Situaţia tipică creionează o naştere turbulentă, ce are ca linii definitorii:

• prezenţa unui stil parental sau educațional defectuos care folosește ca instrument de modelare comportamentală evaluarea globală (etichete verbale negative ca prost, rău, nedescurcat, ciudat, netalentat) și reacția emoțională consecutivă – rușinea;
• părinţii supraprotectivi (interzicerea asumării de riscuri) sau autoritari (reguli rigide, imposibil de negociat);
• modul în care copilul și-a perceput părinţii din punctul de vedere al stimei de sine (încrezători sau nu în forțele proprii);
• feedback de la profesori, colegi care includeau diagnosticul de timiditate;
• atragerea atenţiei asupra unei posibile lipse de abilităţi înainte de a fi testate corespunzător;
• un stil educativ axat pe domenii care nu îi complimentează capacităţile, ci pe memorizare fidelă şi obedienţă a regulilor etc.

Odată venit pe lume şi primind numeroase încurajări, autosabotorul devine tot mai încrezător în sine şi în propriile puteri, pentru că a observat că mesaje de genul “nu încerca, în mod sigur nu o sa te descurci şi, cel mai probabil, o să te faci de râs” îşi atingeau foarte des obiectivul. Şi aşa crește ca Greuceanu, având cărarea lui neuronală bine bătătorită şi tot mai rar pusă sub semnul întrebării.

Una dintre strategiile favorite este cea prin care ne împiedică să ne confruntăm cu situația de care ne temem. Dacă, de exemplu, îmi e frică să mă întâlnesc cu o persoană investită cu autoritate, în loc să încerc să mă desensibilizez, favorizând discuții dese (și să observ că dracul nu e chiar atât de negru – persoana cu pricina nu e perfectă/ chiar dacă aberez la început, până la urmă reușesc să îmi spun ideea/ nu mă dă afară pentru că nu am știut să aliniez toate paragrafele din documentul word), fac exact contrariul. De ce nu acționez astfel încât să scap de trac? Și aici intervine domnul sabotor, care creează premisele pentru anxietatea anticipatorie. Promovând lozinca catastrofizantă – „o să fie îngrozitor! O să își dea seama că nu ești bun de nimic și, dacă a ajuns în poziția respectivă, e îndreptățit să îți pună eticheta potrivită! Toți colegii vor afla cine ești cu adevărat și vor vedea că nu poți susține o idee simplă!”, își asigură un trai înfloritor. Această voce interioară pare cumva că ne reprezintă, că reprezintă adevărul, suntem înclinați să o credem și, deci, să evităm de câte ori se poate expunerea la nenorocirea care se poate întâmpla în orice clipă.

Apoi, dacă, în ciuda eforturilor susținute de a merge pe burtă, grozăvia are loc: superiorul ierarhic se apropie și nu e nicio groapă care să se deschidă brusc sub picioarele noastre, punem în funcțiune planul b. De obicei, ne uităm după scame, ne grăbim spre o urgență inexistentă sau îngăimăm câteva cuvinte care, ulterior, vor fi analizate la sânge. Post factum, ne ajută Michiduță să ajungem la concluzia că am fost penibili, proști și că e mai mare jena că, la vârsta noastră, nu reușim nimic niciodată.

Și, iată, cum își atinge obiectivele, fără să se deranjeze prea mult. Ceea ce își dorește este să nu ne punem prea multe întrebări și să îl credem pe cuvânt. Pentru a se asigura de reușită, a fost nevoit să facă alianță cu încrederea zdruncinată în sine, cu lipsa abilităților de comunicare asertivă și cu tendința de a alege prieteni cu probleme de gestionare a agresivității și folosește diferite erori de gândire pentru a susține cauza. Dacă ar fi să analizăm frazele invalidante de mai sus, putem observa întâi cuvântul „îngrozitor”. Ce anume e îngrozitor? Când explodează planeta? Când mor toți cei apropiați? Sau când nu mă pot exprima așa cum mi-aș dori în fața unei persoane pe care o consider deosebită? Sunt multe gradații între îngrozitor și neplăcut. Apoi, „bun de nimic”. Dacă ar fi să ținem cont câte lucruri ne ies foarte bine într-o zi, ne-am felicita nonstop. De la a ne trezi, deși am vrea să mai dormim dimineață, la spălatul pe dinți, deschiderea ușii, închiderea ei, coborârea scărilor până la etajarea creativă a unui sendvici sunt sute de mici acțiuni îndeplinite minunat. Sintagma nu are corespondent în vreunul din universurile cunoscute. Urmează „dacă a ajuns în poziția respectivă, e îndreptățit să îți pună eticheta potrivită”. Dacă într-adevăr este vorba despre un specialist în domeniul în care activați, atunci, într-adevăr, are cunoștințele necesare să evalueze cât de performantă a fost activitatea voastră, dar nu să vă pună ștampila în frunte cu bun sau prost. Și, intrând în scenariul fatalist în care spuneți o prostie de dimensiuni gigantice (”Toți colegii vor afla cine ești cu adevărat și vor vedea că nu poți susține o idee simplă!”) de față cu toți colegii, nu înseamnă nimic mai mult decât că ați spus o prostie. Nu e oglindă a tot ceea ce știți și, e posibil, după ce trece o perioadă de timp, ca întâmplarea să vi se pară amuzantă. Același demers poate fi aplicat și concluziei despre prostie, penibilitate și lipsa de reușită.

Mulți ani de repetiție a autoînjosirilor, a sugrumării oricărei fărâme de mândrie de sine face ca, la început, lupta să fie inegală. Sabotorul joacă murdar cu pretexte de genul „așa sunt eu, nu o să mă schimb niciodată”, „semăn cu mama, este o trăsătură de familie”, „așa sunt racii mai sensibili”. E greu să înveți să te iubești, să ceri respect și bunăvoință de la cei de jur și să fii cel mai înfocat fan al realizărilor personale. Trebuie doar niște antrenament în disputarea șiretlicurilor sabotorului interior combinat cu expunerea la situații de evaluare. La fel cum ați dat putere unei părți distructive din voi, puteți să o recuceriți și să învățați că sunteți  valoroși.