Anul acesta are loc cea de-a 13-a ediție a Festivalului de Film Documentar ASTRA (Sibiu). Directoarea de programe a festivalului, CSILLA KATÓ, aruncă o privire în urmă, la primele gânduri legate de festival, dar și la realizările din prezent și recomandă câteva filme ce nu ar trebui ocolite la această ediție.
Filmului documentar i s-au aplicat în timp etichete de tipul „ruda săracă a filmului de ficțiune”, „oaia neagră a cinemaului”. Care e importanța justă a filmului documentar?
Aș spune că există un singur cinema. Iar cinemaul documentar sau cinemaul de nonficțiune nu este cu nimic “mai puțin cinema” decât ficțiunea. Vezi, recent, la Festivalul de film de la Veneția, marele premiu a fost acordat lui Gianfranco Rosi, un celebru autor de cinema documentar din Italia, pentru Sacro GRA (aflat în competiție alături de ficțiuni).
Cinemaul documentar are mari nume, care au experimentat foarte mult și în multe direcții. Norocul nostru este că suntem martorii unui fenomen, care a început acum 10 ani. Există un interes mare față de acest gen, un boom de producție, de experimentare odată cu democratizarea și accesibilitatea producției de film. În momentul de față, cinemaul documentar este în avangarda cinematografiei. Însă, percepția uzuală despre acest gen este limitată. Când se vorbește despre documentar, majoritatea oamenilor înțelege doar tipul Discovery Channel.
În România, Astra Film Festival din Sibiu este locul unde de 20 de ani acest gen este o prioritate și putem spune că există un public format chiar aici. Sunt realizatori tineri tot mai mulți, curioși și curajoși, care chiar asta fac, reflectă cu ajutorul camerei asupra realităților ce-i înconjoară și acum au filme în program.
În afara tradiționalelor selecții, aveți câteva secțiuni speciale. Ce titluri ar trebui bifate neapărat în program?
În competiția internațională, în fiecare ediție, adunăm cele mai reușite piese de cinema documentar realizate în anul precedent din toată lumea. Anul acesta avem filme de Wang Bing, Nicolas Philibert, Lucien Castaing-Taylor. Tuturor celor care cred că știu ce este un film documentar le recomand să vadă filmul Leviathan al lui Castaing-Taylor.
Structura competițională (internațional, România, Europa de Est, student, ecocinematograf) este cumva rezultatul curiozităților și dorințelor noastre de a cunoaște lumea imediată în diferitele forme de exprimare, cu varii unghiuri de a privi realitatea cu poveștile și oamenii din prezent.
În secțiunea dedicată estului Europei, avem, în Sărbătoarea Malanka la Krasna, povestea unui sat populat majoritar de români din Ucraina, unde sărbătoarea de iarnă mișcă pe toată lumea, iar în perioada comunismului devenise o adevărată mișcare de rezistență, sau pe cea a locuitorilor unui orășel din Belarus care, în disperare de a găsi o sursă de venit, s-au reprofilat pe confecționarea și comerțul cu Jucării de pluș, și până la extrema cealaltă al acestor realități, la cel mai echipat și modernizat spital din Viena, Danube Hospital, unde manevrarea corpurilor bolnave se face prin mașinării, și chiar toată activitatea personalului este supusă unui sistem ultramecanizat.
Secțiunea Retro cuprinde, de fapt, o selectie a unor documentare care, de-a lungul edițiilor, au umplut sălile și au provocat discuții, de la, de pildă, trilogia lui Bob Connolly despre perioada postcolonială din Papua Noua Guinee (acum va fi proiectat cel de-al treilea, Black Harvest) până la filmul lui John Marshall, A Kalahari Family, povestea lungă a boșimanilor, de la primul lui contact cu comunitatea de culegători până la transformarea lor în “cetățeni ai Zambiei” cu drept de vot.
În secțiunea Incredibil am ales filme care au subiecte ieșite din comun și foarte actuale, ca de pildă, două documentare despre mediul online, unde încă procesul de stabilire a regulilor nu este încă finalizat, iar Google și Facebook, doi dintre cei mai mari jucători în domeniu încă testează și forțează noi seturi de reguli (filmele Google and the World Brain și Facebook Follies).
Împreună cu directorul festivalului, Dumitru Budrala, cum vedeți evoluția filmului documentar românesc în acești 20 de ani? E foarte diferită realitatea față de ce visați acum 20 de ani?
Da, este o evoluție în producția de documentar, dar nu așa spectaculoasă cum am dori, iar asta se întâmplă din pricina lipsei de fonduri și din cauza lipsei unor foruri care să încurajeze acest segment foarte important al cinematografiei. Dar în 20 de ani, totuși, s-au făcut sute de filme. A venit timpul sa reflectăm asupra lor. Și asta se va întâmpla în seria de conferințe denumită România sub lupă, ce se va finaliza și cu un volum de texte.
Există vreo soluție ca televiziunile autohtone să se implice în producția și distribuția filmelor documentare românești (pe lângă HBO)?
Deocamdată nu se întrezărește nimic în acest sens. Să vedem cum se va restructura CNC-ul.
