Un drept la replică din partea lui Vasile Ernu, „Bau-bau Lenin. De ce se tem conservatorii de Lenin şi de hipsteri?”

De ce se tem conservatorii de Lenin şi de hipsteri?
Vasile Ernu

Despre ce discutăm? Sau bau-bau Lenin!

Am fost sunat şi întrebat dacă nu vreau să-mi dau cu parerea despre textele domnilor Angelo Mitchevici şi Vladimir Tismăneanu care mă vizau. Îi mulţumesc pentru invitaţie lui Ioan Stanomir, dar citind textele domniilor lor am avut un vag sentiment de jenă şi disconfort: lumea protestează în toată ţara de două săptămîni şi noi discutăm despre ce!? Un sentiment de déjàvu, de inactualitate şi de rupere totală de lume reală şi problemele durute şi actuale ale acestei ţări. Aş discuta cu plăcere dacă tema discuţiei ar fi legată de ceva real, de problemele acute ale societăţii româneşti sau internaţionale dar aici avem scoase de la naftalină veşnicile marote ale establishment-ului intelectual românesc: bau-baul comunist. Eu înţeleg că domnul Tismăneanu & co şi-au făcut o profesiune din a scoate sperietori publice: „stîngă radicală”, „nostalgici bolşevici”, „lenin”, marx”, GULAG” etc. (Între timp, cînd deja terminasem de scris, văd că Angelo Mitchevici îmi timite amical o scrisoare unde face un pomelnic, o adevarate lecţie de „reeducare”. Angelo, mulţumesc dar ai greşit adresa căci eu depsre comunism am o părere mai prostă decît a ta dar nu văd de ce acest lucru ar trebui să mă împedice să fiu critic faţă de capitalism?) Eu înteleg că domniile lor sînt nişte ostaşi fideli ai noii orînduiri neoliberale şi văd „duşmani” şi pericole peste tot, însă domniile lor ar trebui să înţeleagă că monopulul discursului public s-a spart. Se pare că vine o generaţie cam neascultătoare, care începe să nu mai rostească mantra actualei puteri hegemonice şi care începe să scoată sunete şi acţiuni politice tot mai articulate şi tot mai antisistem. Dacă domniile lor nu au observat, îi pot anunţa că tot mai mulţi tineri sînt în stradă de cîţiva ani, şi nu doar la Istambul şi Barcelona, ci chiar şi la Bucureşti, Moscova, Atena şi New York.

În ce priveşte acuzele de tipul „bau-bau, Lenin” nu mai repet ce am spus de atîtea ori, ci o să o să apelez la tehnica domnului Tismăneanu: să ne autocităm pîna la disperare. Am un dosar beton, de invidiat şi poate fi citit aici: “Da, sunt un om de stînga”. Despre Lenin, din păcate nu am discutat serios, dar vine şi vremea lui foarte curînd. Dar am mai dat nenumărate replici. Asta ajunge pentru început: Spectrele lui Lenin sau Lenin reloaded? Despre Marx nu mai zic nimic cel puţin din cauză că nu-l cunosc suficient de bine, dar cîndva am reacţionat la poziţiile vulgare ale unor oameni cu pretenţii: Între specificul naţional al antimarxismului şi marxismul cultural.

Dar să revenim. Zilele trecute, cu doar cîteva zile înaintea apariţiei celor 2 texte, am publicat un text (Тhe White Negro, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România) care involutar răspundea deja acestor poziţii. Apelăm din nou la tehnica domnului Tismăneanu: ne autocităm dar nu apelăm la prieteni.

De ce se tem conservatorii de Lenin şi de hipsteri?

(…) Am observat, cu ceva vreme în urmă, că de cite ori foloseam numele lui Lenin în mediile conservatoare româneşti, dar şi liberale, deseori, lumea căsca nişte ochi mari şi se uita la mine ca la un nebun. Nu încerc să justific ce a făcut sau spus Lenin, ci îl amintesc în diverse situaţii, analize, opinii: reacţia e spectaculoasă. Folosesc uneori acest truc tocmai pentru a vedea această reacţie care nu este decît un produs al fricii şi incapacităţii de reflecţie. Într-una din discuţiile publicate pe CriticAtac despre situaţia oarecum asemănătoare din Rusia, Alexandr Ivanov şi Ilia Budraitskis povesteau: «Am ascultat nu demult un interviu cu scriitorul Dmitrii Bîkov (poate cel mai important scriitor rus la ora actuală: notă v.e.), care, înconjurat de colegii săi liberali, explica de ce fel de om la putere are nevoie Rusia astăzi. Iată așadar ce spune Bîkov:„Cred că avem nevoie acum de un lider precum Lenin.”. Ceilalți sar în sus: „Dima, ce-ai pățit, ți-ai ieșit din minți, care Lenin!? Ești picat în cap?”. Iar Dima răspunde: „Cred că Lenin a fost singurul lider pentru care puterea era un simplu instrument. Primordială era ideea. Vreau să am un om la conducerea Rusiei pentru care puterea să fie pe locul doi, în raport cu ideea, cu principiul, cu scopul reconstrucției și îndreptării către o lume mai bună.”. Ceilalți interlocutori au răsucit degetul la tâmplă, chipurile, lăsați-l, e scriitor, iar scriitorii sunt niște ciudați.»
În Piaţa Universităţii au apărut lozinci, sloganuri care au făcut ca multe voci ale mainstream-ului mediatic şi cultural să avertizeze de pericolul care ne paşte şi să arate cu degetul spre tîmplă: sînt nişte nebuni! Cum adică “Jos corporatismul!”, cum adică “Jos capitalismul!”. “E prea mult, oare nu astea erau idealurile noastre”? Idealurile cui? Aceste reacţii ai celor care se mai consideră „elite” vin din teamă, teamă care se naşte din neînţelegere. Ei nu pot înţelege noile realităţi şi situaţii politice. Au fost învăţaţi frumos, civilizat care sînt idealurile: capitalism egal proprietate, democraţie, libertate, prosperitate. E adevărat că roadele capitalismului au venit, însă doar pentru o mică elită, iar masele largi au fost cele care au pierdut şi pierd în continuare.

Şi acum miturile se clatină. Elitele au fost învăţate că toate problemele care apar, sunt rezolvate de nişte tehnocraţi în costume scumpe şi că ei, soldaţii puterii, nu trebuie decît să stea cuminţi şi să îndeplinească ordinele eficient. Şi deodată, cînd apar problemele care tulbură apele tot mai mult, bancomatul dă erori, politicenii sunt depăşiţi, şi în loc să vină băieţii tehnocraţi – care nu au întrebări, ci doar răspunsuri previzibile şi tehnice care ne scot din cîmpul politic – apar în stradă nişte ciudaţi, marginali, zurlii, îmbrăcaţi dubios, cu nişte cerinţe şi sloganuri „straşnice”.

Ei bine, mie mi se pare că rolul grupurilor marginale şi a noilor lideri care se profilează trebuie să împingă discursul politic în această zonă, dincolo de sfera pur tehnocrată a managmentului politic. De fapt, doar aşa intrăm cu adevărat în cîmpul politicii autentice, deschis spre necunoscut, adică spre dezbatere, negociere şi luptă democratică, dacă tot ne place cuvîntul. DA, ei vor democraţie, dar nu doar una politică (cum am zice că există acum), ci şi una economică şi socială. Abia aşa se deschid cîmpuri politice noi din care pot apărea soluţii alternative. Asta mai întîi.

În al doilea rînd. Reacţia lor la inerţia socială chiar dacă este spontană, haotică, cu un număr limitat de idei politice, exprimă intuiţii foarte bune. Cînd strigă „PDL şi USL = aceaşi mizerie” se subînţelege că mecanismul schimbarii puterii, în sens de partide şi guverne este o poveste învechită şi nefuncţională. Ei sugerează,că nu mai vor să se supună unui anumit tip de hegemonie politică care lasă de înțeles că nu are alternativă. Puterea actuală politică şi economică oferă jucăria alegerilor parlamentare care în esenţă produc acelaşi tip de realitate. Ei ne spun: tu joacă-te cu alegerile parlamentare că neoliberalismul veghează pentru tine. Intuiţia celor din piaţă spune însă: „PDL şi USL = aceaşi mizerie”. Acesta a fost un prim pas care a dus la „Jos corporatismul” şi care duce fără să vrem spre „Jos capitalismul”. Ne place sau nu ne place, aceasta este traiectoria.

În al treilea rînd, şi acesta ar fi cel mai dificil lucru: acesti „proletari leneşi”, aceşti „Тhe White Negroes” încearcă să se cupleze la „proletarii cu muşchi”. Ruptură care a existat până acum, o ruptură enormă între clasele sociale, acum ei încearcă să o repare cumva. Ei devin tot mai activi şi urăsc fetişismul comodităţii burgheze, încearcă să refacă spiritul comunitar în diversele lui forme şi mai ales, să resemnifice spaţii şi bunuri publice, şi să dea sens problemelor sociale cu care se confruntă societatea românească (a se vedea Manifestul grupului Mîna de Lucru). Chiar dacă aparent sînt atraşi de multe ori de false probleme sociale, sau de unele minore, important e faptul că acest tip de acţiune duce spre un anumit tip de politică care se rupe de tradiţia unei politici elitiste care la noi a facut şi face furori. Elitele nu mai au un sens pentru ei căci ele au devenit de mult ostaşii puterii globale şi de aceea ele trebuiesc declarate duşmanul oricărei politici care se face în interesul larg al cetăţenilor.

Întrebarea mare este însă următoarea: va putea oare exista o coabitare şi o unire a forţelor dintre „proletarii leneşi” şi „proletarii cu muşchi” care încă dormitează în marea lor parte? Microbiştii, primii „proletari cu muşchi” („hipserii cu muşchi” vorba lui Florin Poenaru) care s-au alăturat mişcărilor de protest din ultimii ani au arătat că se pot înţelege cu hipsterii noştri chiar dacă nu este clară încă chimia acestei relaţii. Dar e un început. Cert este că în acest început avem nevoie mare de dinamica încă naivă a „proletariatului leneş” şi de energia frustă şi directă a „proletariatului cu muşchi”. Să sperăm că acest tandem abia urmează să dea roade. Încerc să fiu optimist.

Despre ce ar trebui să discutăm?

Sincer să fiu, mi-ar plăcea să-i aud pe domnii Mitchievici şi Tismănenau discutînd cu totul altceva şi să nu-i văd blocaţi în schemele şi problemele anilor 90. Sîntem totuşi în 2013 şi oamenii sînt în stradă nu din cauza lui Lenin şi a „spectrelor lui Marx”, ci din cauză că reformele şi politicile economiei neoliberale au făcut praf o ţară şi o societate. Dar e mult mai comod să lupţi cu nişte duşmani inexistenţi şi imaginari, decît să deranjezi o Putere care hrăneşte bine dacă o slujeşti. Şi nu vorbim de USL sau PDL.
Mi-ar plăcea să-i aud pe domnii Mitchievici şi Tismăneanu discutînd, de exemplu, manifestul de mai jos şi chiar să-i văd distribuind astfel de manifeste care circulă prin Piaţa Universităţii. Asta ar fi deja un pas spre actualitate. Ar fi un început. Ia să auzim ce spune
Mîna de lucru?

Roşia Montană e mai mult decît Roşia Montană
Roşia Montană nu e o întîmplare, e regula: complicitatea dintre stat şi capital privat (local sau internațional), caracterul pur iluzoriu al legalităţii şi statului de drept, distrugerea ireparabilă a mediului în numele profitului şi acumulării de capital, mitul şi şantajul investitorului-creator de locuri de muncă, privatizarea dreptului statal de expropriere, sufocarea spaţiului public sub presiunea lobby-urilor şi intereselor private, suspendarea şi delegitimarea democraţiei chiar în numele sustenabilităţii ei economice.

Ce-i de făcut şi pentru ce trebuie luptat?

Economie
1. Stoparea privatizării serviciilor publice de bază (transport urban și interurban, poștă, infrastructură medicală). Servicii publice funcţionale şi accesibile tuturor!
2. Reabilitarea și refinanțarea educației și serviciilor medicale publice. Aceste domenii trebuie să fie gratuite, eficiente și să funcționeze în afara logicii profitului.
3. Trecerea sub controlul statului a resurselor naturale, a energiei și distribuției de energie şi exploatarea lor raţională. Interzicerea prin lege a oricăror intervenţii ce aduc daune grave oamenilor şi mediului, cum e exploatarea aurului cu cianuri sau a gazelor de şist.
4. Impozitarea veniturilor după principiul solidarităţii şi justiţiei sociale. Creșterea impozitelor asupra profiturilor și asupra marilor averi; întărirea colectării impozitelor prin criminalizarea marii evaziuni fiscale. Anularea tuturor scutirilor de taxe şi facilităţilor fiscale oferite companiilor private.
5. Controlul social asupra politicii bancare, abolirea aşa-zisei „autonomii” a Băncii Naţionale – care, în realitate, consfinţeşte sustragerea ei de sub controlul popular şi transformarea sa într-o simplă cutie de transmisie a imperativelor capitalului financiar. Înfiinţarea unei bănci publice de investiţii.
6. Eliminarea pensiilor private obligatorii. Eliminarea parteneriatelor financiare dintre sectorul public și cel privat. Limitarea veniturilor obţinute prin finanţare şi salarizare de la buget. Toate contractele cu statul trebuie desecretizate urgent şi integral.

Societate
1. Protecția salariaților: Anularea noului cod al muncii, asumat nedemocratic în 2011, care nu a dat rezultatele promise, şi promulgarea unui nou cod care să transfere puterea către angajaţi şi să le apere interesele.
2. Drepturi sociale: creşterea salariului minim, a cuantumului şi perioadei de indemnizaţie de şomaj, a pensiilor, a alocaţiilor, a ajutoarelor sociale.
3. Lansarea unui program național de construcție de locuințe, care să elimine speculațiile imobiliare, nu să le finanțeze de la buget.

Politică
1. Revocarea imediată a reprezentanţilor politici care îşi încalcă sau schimbă programul după care au fost aleşi. Coborârea pragului de intrare în parlament, relaxarea condiţiilor de înregistrare a unui partid politic şi renunţarea la votul uninominal.
2. Controlul statului asupra autorităţilor locale, a căror putere tinde să fie tot mai mult o ameninţare la adresa instituţiilor statului şi o sursă de spoliere şi subminare a economiei naționale. Combaterea descentralizării ca refeudalizare a țării.
3. Formularea unei legislaţii clare în ce priveşte separaţia deplină a statului de Biserică. Abolirea privilegiilor pe care statul le oferă Bisericii, taxarea averilor si veniturilor bisericesti.
4. Opoziție față de hegemonia neoliberală în interiorul UE si față de inegalitatea dintre statele membre, impunerea controlului politic asupra BCE si denunțarea caracterului de clasă al mecanismelor europene.
5. Retragerea armatei române din misiunile de imperialism umanitar din Afganistan si Irak. Refuzul participării la intervenția din Siria.
Salariații – bugetari, angajații în mediul privat, lucrătorii cu contracte determinate sau pe drepturi de autor, cu sau fără forme legale –, cei care fac ca societatea să funcționeze, pot face ceva împreună numai dacă sunt solidari. Este nevoie de solidaritate nu doar între salariaţi, ci între salariaţi, precari, şomeri: cu toţii jucăm în angrenajul capitalului şi ocupăm rolurile şi destinele pe care ni le alocă orbeşte. Nu ne desparte nici o condiţie culturală, civilizaţională sau morală; nu ne separă decât capitalul.

Roşia Montană e mai mult decît Roşia Montană, e alarma dată că nu se vor opri aici dacă nu le punem în gît MÂNA DE LUCRU