Acolo, în stradă, oamenii fac lucrurile să pară palpabile. Ca să arăţi lumii ce ai în mână, trebuie ca secretul tău să încapă într-o palmă. Orice idee, orice neputinţă, orice lumină are carnea ei. Una zugrăvită în rime, lipită de o bucată de lemn scuturată în aer, cântată gros şi la unison, scandat, de cei mulţi care fac dintr-o speranţă amorţită un cortegiu de vise. Aşa arată revoluţiile frumoase născute din cele mai triste întâmplări. Aşa arată oamenii care scot esenţa din lucruri. Iar dacă ele ar rămâne astfel mereu, cine n-ar vrea să îşi lase neajunsurile în vitrina de stradă, câtă vreme e ordine şi înţelegere, câtă vreme nimeni nu aşează rugăciunile tale între două scuturi, între mulţi călăi.
De obicei, eu sunt una dintre caricaturile civile care nu strigă. Nu mă duc la manifestări, nici paşnice, nici năstruşnice, şi asta poate pentru că îmi ajunge parada de idei, nu vreau să văd şi parade de suflete pribegi şi necăjite. E drept, am o inimă şubredă şi n-am voie să stau cu nori de panică şi de tristeţe lângă mine. Nici mult în picioare, nici puţin pe jar. Dar am voie să empatizez. Şi pentru asta n-am nevoie nici de parafa medicului, nici de avizul farmacistului. În ultimele zile însă, în mintea mea s-a ţesut o lume nouă. Una în care Eu cred că moartea n-are vârste, aşa cum iubirea n-are margini. Iar în lumea asta, finitudinea nu are rase, genuri, muguri şi vârste de aur. Nu, nu, în lumea asta, oamenii nu poartă văluri de ignoranţă, nu trăiesc în metafora haitei de lupi. Asta e lumea care se vede din vitrina de stradă. Fireşte, e doar o reflecţie înşelătoare, pentru că nu s-a găsit încă trupul şi carnea unei astfel de lumi. Ca orice utopie adulată, ea rămâne o schiţă, una lipsită însă de caragielesc. Una curată.
Ştiu sigur că ceva îmi scapă. Dar nu mă pot împotrivi micilor mele hatâruri, vitalizate ori nu de misionarismul civic. Îmi plac oamenii care au gura rotundă de uimire, nu de ocară; micii făcători de lume care mai înainte de a muta munţii din loc, aşează boabele de muştar într-o formă solidă, din care gustă fiecare vorbind apoi fără limba ascuţită; înstăriţii care îşi înmulţesc talanţii ca firimitura unui mod de viaţă, nu bancherii care caută să sporească vistieria din aşa-zisul preţ corect al naturii. Indiferent cui sunt hărăzite, natura şi moartea nu au vârstă, nu au preţ, nu au monedă. Dar dacă rămânem sclavii unei plantaţii de idei pe care toţi le cresc autist, atunci nu contează când murim, e ca şi cum am fi făcut-o deja.
Între Lumea nouă din vitrina de stradă şi cortegiul fără vârste, rase sau gen, stă mereu o alegere. Şi o băltoacă în care se reflectă fiecare în parte mai agitat, mai murdar, mai întunecat. Nu ştiu ce să vă spun să alegeţi. Dar dacă apa o să devină mai limpede, poate o să scap o şoaptă şi o să vă spun că mi-ar plăcea să vedeţi şi voi micul meu şantier lumesc. Dincolo de letopiseţul meu blamabil pentru microbul beletristic, adevărul e că într-un univers în care moartea nu are vârste, rase şi gen, am ştii că lucrurile pierdute sunt astfel pentru totdeauna. Poate aşa am avea mai multă grijă de ceea ce încă ne-a rămas la purtător, de iubirile din buzunar, de oamenii dragi uitaţi în fotoliu ori de ideile din palmă, unele care şi-ar primi faşa meritată şi ar creşte pentru ca lumea din vitrina de stradă să nu fie cea la care privim şi o ştergem de praf, ci cea în care trăim. Cea care o să ne şteargă urma.
