Lenin şi nostalgia sau oameni şi statui

Ultimul zbor al lui Lenin взять срочно микрозайм на карту по паспорту

În filmul lui Wolfgang Becker, Good Bye Lenin! avem o scenă memorabilă: un elicopter transportă statuia megalitică din bronz a lui Vladimir Ilici Lenin, unele dintre numeroasele statui care obligatoriu marcau teritoriile cucerite de Uniunea Sovietică. Şi România şi-a avut colosul ei leninist, care a rămas să zacă o vreme necercetat de nimeni. Pe data de 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului se prăbuşea cel puţin simbolic – avea să fie dezmembrat ulterior – şi cu el unul dintre ultimii lideri comunişti, Erich Honecker, preşedintele Republicii Democrate Germane. La scurt timp, Lenin cu figura sa de sfinx, avea să fie evacuat din panteonul divinităţilor obligatorii, iar statuiile sale scoase din pieţele centrale şi din parcuri unde atât oamenii, cât şi porumbeii se obişnuiseră cu existenţa lor. Să ne întoarcem la film. Pentru câteva clipe statuia uriaşă a lui Lenin pluteşte prin aer şi prin faţa ochilor uneia dintre înfocatele activiste pe care un atac cerebral a decuplat-o pentru câteva luni esenţiale de la istoria în marş a Germaniei democrate. Revenită în mod miraculos la viaţă, însă cu o inimă slăbită, într-un alt regim politic, într-o altă Germanie decât cea pe care o lăsase, o Germanie invadată de consumerismul capitalist, fiul iubitor îi întreţine iluzia că în afara camerei în care a izolat-o, comunismul îşi continuă perena existenţă istorică. Un excelent film documentar a realizat Andrei Ujică cu cosmonauţii sovietici care au părăsit Uniunea sovietică în călătoria lor siderală şi s-au întros când aceasta nu mai exista. Femeia a făcut câţiva paşi spre fereastră, a dat perdelele la o parte şi a privit o lume nouă. O clipă statuia se află în faţa ei.

Aşa cum regii ţin mâna pe sabie, pe buzdugan, pe secure, în ipostaza sa profetică de învăţător, Lenin ţine o carte în mână – să fie Capitalul lui Marx? – şi cu cealaltă arată calea spre viitor. Însă această mână întinsă nu mai este acum menită să deschidă vizionare orizonturi ideologice. Ea pare că se adresează acestui ultim credincios, acestui ultim soldat devotat al Partidului, încredinţându-i întreaga sa moştenire, visul leninist. Femeia priveşte fascinată colosul care asemeni unui zeu adevărat îşi ia zborul, un zbor istoric, aparent ultimul. Fiul ei va rescrie istoria pentru a-şi scuti mama de un şoc. În scenariul lui, capitalismul se varsă în comunism pentru că s-a descoperit pe sine în oglinda acestuia. De peste fruntarii Lenin priveşte idealul comunizării totale. Nu mai există nicio deosebire între Est şi Vest, între capitalism şi comunism care s-au contopit pe deplin descoperindu-şi afinităţile secrete. Războiul rece a încetat, mai mult chiar, comunismul a învins devenind capitalist. Ficţiunea minunată a acestui tânăr care nu doreşte decât să-şi salveze mama, devine o parodie a ceea ce liderii comunişti au pus în scenă, o rescriere a istoriei pentru a intra în patul procustian al doctrinei.

Peste acest amurg al idolilor s-a lăsat o clipă tăcerea. Lenin greşise. Viitorul nu era aşa cum l-a prezis el, iar istoria şi-a încălcat legităţile prin a reveni într-o matcă veche, atât de îndelung execrată. Am crezut că această emblematică ridicare la ceruri a artizanului unei lumi noi şi transformarea sa într-un deus otious sunt ireversibile. Am ignorat însăşi natura credinţei care i-a creat atât de mulţi adepţi. Salutul lui Lenin deasupra Berlinului nu era unul de Adio, ci unul al unei despărţiri temporare, unul care-l indica testamentar pe adevăratul fidel, pe neclintitul soldat întru credinţă care îşi va continua războiul în tranşeele istoriei până la capăt.

Lenin reloaded

Redeschid o carte care mi-a plăcut prin provocarea pe care o lansează, prin stil şi prin inteligenţa subtilă a autorului ei, o carte pe care o privesc însă în contextul acestei istorii contorsioante care se scrie cu numele lui Lenin, istoria nefericită a ţării mele pentru care Lenin şi continuatorul său Stalin au avut efectele unor catastrofe de proporţii ale căror consecinţe în plan material sunt incomparabil mai modeste, decât cele în plan uman. Sunt puţine momentele fatidice în istoria unei ţări, şi adăugând la enumerarea incompletă a lui Radu Rosetti din În niciun chip cu Rusia cele ce aveau să urmeze, răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutul Herţei în 28 iunie 1940, 30 decembrie 1947, abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi sufocarea lentă a României de către un infim grup sectar, Partidul Comunist, susţinut de puterea pumnului sovietic al Armatei Roşii, constat un numitor comun: Rusia. Iar ceea ce conferă un chip răului totalitar sunt figurile lui Lenin şi ale lui Stalin. Pentru ţara mea răul a purtat chipul implacabil al celor doi faraoni, la care s-au adăugat pe scara răului istoric alţi doi: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. În acest context, profesiunea de credinţă a unui leninist reloaded mă respinge, chiar dacă aceasta nu mai este demult singulară, ea aparţinând unui grup intelectual cu figuri prestigioase.

Am în faţă un decupaj care ilustrează perfect sâmburele gnostic al unui angajament ideologic. « A-l repeta pe Lenin înseamnă să recunoşti că “Lenin a murit”, că decizia lui personală a suferit o înfrângere, o înfrângere colosală, însă scânteia utopică merită păstrată. A-l repeta pe Lenin înseamnă să vezi diferenţa dintre ceea ce Lenin a făcut în mod real şi aria de posibilităţi deschisă de el. A-l repeta pe Lenin nu înseamnă a repeta ceea ce a făcut Lenin, ci ceea ce nu a reuşit să facă, posibilităţile pe care le-a omis”

Această reflecţie în aparţine lui Slavoj Žižek, filosof neomarxist, liderul simbolic al Noii Stângi. Acest pasaj emblematic l-am descoperit în „Născut în URSS” al lui Vasile Ernu, o carte cu real succes la public, şi ea închide în chip de concluzie un microeseu dedicat lui Vladimir Ilici Lenin. Cele trei fraze axiomatice constituie punctele de plecare ale unui revival comunist abil înveştmântat în eposul eroic al unei critici întemeiate a capitalismului şi ele mi se par interesante pentru ceea ce ţine de o politică a amneziei şi de reîncărcarea unui proiect care a eşuat lamentabil, proiectul comunist. De remarcat ca numitor comun al celor trei fraze invocarea lui Lenin nu ca gânditor, ca filosof, – nici n-a fost unul cum o demosntrează elegant Alain Besançon la care voi reveni – ci ca homo faber, origine a facerilor şi prefacerilor revoluţionare, generatorul unic al deciziilor.

Să ne amintim, pentru că avem amintiri diferite, pe acelaşi calapod, Ceauşescu era dispensatorul de indicaţii, alt cuvânt cheie pentru pontificatul totalitar. Statuia lui Lenin, din filmul lui Becker repetă o gesticulaţie simbolică după care recunoşti statuile lui Lenin şi în somn: Indică. Timp de decenii Lenin a indicat calea, adevărul şi viaţa în comunism. Pe acolo şi nu pe dincolo, întotdeauna pe linie. Orice schimbare de direcţie s-a revendicat de la Lenin şi în opera vastă a ideologului s-a găsit pasajul care să confirme decizia liderului care i-a asumat prerogativele de vizionar. Şi această insistenţă nu e lipsită de semnificaţie: spre deosebire de toţi ceilalţi care au gândit o formulă, filosofi ai socialismului utopic de la Saint Simon la Marx, vizionari şi utopişti deopotrivă, Lenin a făcut. A parcurs distanţa incomensurabilă de la gând la faptă.

Nu că procesul revoluţionar coordonat de Lenin ar fi fost lipsit de orori, le-a avut din plin, însă este mai uşor să cauţionezi atrocităţile perioadelor revoluţionare, e mai uşor să le justifici prin scopul nobil pe care orice revoluţie în flutură, de la iacobinsmul sangvinar al Revoluţiei Franceze la bolşevismul lichidator al celei din Octombrie. În luptă pare că totul e permis. Ceea ce e greu de digerat, greu de ascuns sub preş ţine de moştenirea leninistă, de stalinism, aşa că Nouă Stângă încearcă să-l disocieze pe fondator de „excesele” ulterioare ale stalinismului şi pe cale de consecinţă, de cele ale avatariilor ex-sovietice ale comunismului internaţional: maoism, regimul nord-corean, Pol Pot şi khmerii roşii, fidelcastrism, pentru a nu mai vorbi de dictatorii din ţările sateliţi ale Moscovei. Pentru aceasta, reîntoarcerea la Lenin devine esenţială, adevărul se află acolo, calea se află acolo, soluţia se află acolo, izvorul tămăduirii se află acolo. Şi Žižek nu greşeşte identificând acest „adevăr”, ceea ce se află sub cenuşa imperiului: „scânteia utopică”. Reîntoarcerea la Lenin înseamnă reîntoarcerea la utopie. Atracţia ei rezistă oricăror dovezi cu privire la dezastrul pe care l-au creat încarnările, facerile acestei utopii în istoria secolului XX.

În sensul exonerării lui Lenin de moştenirea sa, înfrângerea „colosală” a deciziei sale este abil disociată de învăţătura sa, fondul ei utopic constituie nucleul pe care neomarxiştii Noii Stângi îl au în vedere ca punct de plecare. Cea de-a doua frază cheie se referă din nou la proiectul comunist şi eternitatea lui. Ceea ce Lenin a făcut stă indubitabil sub semnul istoriei, supusă judecăţii noastre. Ceea ce Lenin nu a făcut, pentru că nu a apucat să facă (varianta privilegiată) sau pentru că nu i-a trecut prin minte, deşi mustea de idei sau pentru că a întâmpinat o rezistenţă puternică (vezi NEP-ul şi revenirea la o formă de capitalism moderat menit să salveze Rusia de la dezastrul economic) constituie fundamentul acestui revival utopist, capitalul simbolic al ideologiei, dar şi, cum se exprimă Žižek, o sumă de posibilităţi ce ar trebui experimentate.

În această privinţă, ne întâlnim cu aceeaşi cecitate care face tabula rasa din milioanele de victime dispărute în Gulagul comunist, Marea Teroare, epoca epurărilor şi proceselor spectacol, de Holodomor, marea foamete din Ucraina cu decimarea deliberată a ţăranilor ucrainieni de către Stalin, de milioanele de victime ale khmerilor roşii, de Marele Salt Înainte maoist soldat, de asemenea, cu milioane de victime împinse spre cea mai cruntă indigenţă, de atrocităţile comise de regimul nord corean al lui Kim Ir Sen etc. Aceeaşi politică a amneziei face abstracţie de aceste victime ca parte a moştenirii leniniste. În ultima frază a fragmentului selectat de Vasile Ernu se revine asupra ideii de continuitate a proiectului leninist prin punerea în fapt a ceea ce oferă orizontul de posibilitate al leninismului. Mort în 1924, dar retras chiar mai devreme de la conducerea efectivă a partidului, Lenin nu a apucat să-şi materializeze proiectul revoluţionar. Această absenţă din propriul proiect, neterminatul ei este şi marele capital pe care Lenin îl lasă urmaşilor.


Lenin si nostalgia

Mă reîntorc la contextul în care a fost inserat decupajul žižekian pentru a descoperi o adevărată profesiune de credinţă: „Nimeni, niciodată în URSS, nu a pus în discuţie o iotă din învăţăturile lui. El a fost litera de lege. Dacă au existat momente de reformă, perioade reviziuri ale strategiilor, ale politicilor, ale ideologiei, acestea nu înseamnă decât încercări de revenire la „calea trasată” de Lenin. Iar mai târziu, la finele anilor ’80, când s-au auzit pentru prima dată critici interne la adresa lui Lenin, conştiinţa noastră s-a tulburat. Putea fi criticat orice şi oricum, nu însă Lenin. În conştiinţa noastră şi mai ales în conştiinţa noastră politică, era singurul lucru curat pe care-l aveam. Când a fost criticat ne-a cuprins o teamă interioară stranie. Intimitatea noastră fusese grav răscolită. Fusesem atinşi poate în cel mai sensibil loc. Eroul nostru incontestabil era pus în discuţie. Eroul nostru putea în orice moment să se transforme în marele duşman. Fiinţa sovietică (s.n.) s-a rupt în două. (…) În noi exista un adevărat romantism (s.n.) legat de imaginea şi persoana lui Lenin. El făcea parte din fiinţa noastră şi nu era atât de uşor să renunţăm la el. A renunţa la Lenin şi la leninism era asemenea unei renunţări la o parte din tine, lucru pe care, dacă-l reuşeşti, îl reuşeşti în timp şi foarte greu. Şi, chiar dacă reuşim să scăpăm de această parte din noi, chiar dacă omorâm până şi partea romantică a leninismului din fiinţa noastră, suntem tentaţi, datorită educaţiei, să-l repetăm mereu.”

Nu cred că se poate găsi în literatura română o mai bună exemplificare a ceea ce înseamnă un true believer sau a ceea ce presupune religia politică numită leninism. În acest sens stă excelenta carte a lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism, destinul unei religii politice, autor care prezintă pentru mine un important avantaj, a cunoscut nu doar livresc sistemul, ci l-a putut vedea din interior. Nu inteţionez să contest ceea ce este pus în termenii credinţei şi nu văd cum aş nega ortodoxia leninistă a lui Vasile Ernu, pe care el însuşi şi-o asumă plenar.

În fapt, cred că este singurul autentic leninist din grupul celor de la Critic Atac, singurul pentru care leninismul este înainte de toate o profesiune de credinţă, un angajament fiinţial, şi nu o teorie, singurul care are şi o altă memorie politico-afectivă venind din alt spaţiu pe care cei din jurul său nu-l cunosc aproape de loc şi îl înţeleg încă şi mai puţin. Scurta mea călătorie de o lună şi o săptămână în Rusia postsovietică (Moscova şi Sankt Petersburg) – unde acest „post” este extrem de relativ – mi-a nuanţat perspectiva pe care o aveam despre Rusia şi m-a ajutat să citesc şi altfel decât ca pe o proză reuşită cartea lui Vasile Ernu. Rolul formator exercitat de figura carismatică a liderului providenţial şi trăirismul ideologic îl deosebesc pe autorul lui Născut în URSS, – se potriveşte poate chiar mai bine formula Made in – de cei care ajung la credinţă doar prin teorie sau dintr-un complex resentimentar, din oportunism sau pur şi simplu din prostie, căci între prostie şi ideologie se află indiscutabile relaţii de familie.

Dacă recunosc vulgata angajamentului total al unui true believer care a văzut idei, în cauza care-i devine mobil al existenţei, – a se vedea romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază – sunt alte câteva lucruri care merită o discuţie aparte, printre care şi relaţia dintre romantism şi leninism. Despre ce romantism este vorba? Indiscutabil nu despre cel care trimite la o afiliere estetică, în niciun caz despre romantismul literar care rămâne rezervat studenţilor al filologie fără viziune ideologică. Romantismul la care se referă Vasile Ernu constituie expresia trăirismului ideologic, a consumării unui ideal revoluţionar. Prin aceasta intensitatea sa nu este nicidecum diminuată. Ca o paranteză, scurtul moment romantic pe care tinerii animat de un idealism propriu tinereţii l-a constituit pentru România Piaţa Uinversităţii, adică exact mişcarea contestatară a moştenirii comuniste încredinţate unuia dintre liderii comunişti: Ion Iliescu. Acest romantism la care se referă Ernu este legat de o personalitate carismatică, aceea a lui Lenin. A fost Lenin, la rândul lui un personaj romantic? Toate actele sale îl caracterizează ca pe un om al acţiunii, de un fanatism lucid, organizat, punând în joc o raţiune practică, de un pragmatism şi o tenacitate care aduce succesul revoluţiei.

În „Originile intelectuale ale leninismului”, Alain Besançon este nevoit să conceadă că Lenin rămâne enigmatic şi niciuna dintre biografiile care i-au fost consacrate nu a ajuns prea departe în a-l descifra. Surprind fascinaţia pe care o încearcă politologul francez, dincolo de interesul istoricului pentru incarnările Istoriei şi departe de orice pasiune ideologică: „Pare că e o noutate fără precedent a epocilor ideologice: istoria se face în cadrul lor prin indivizi impersonali. Lui Stalin, Hitler, Troţki, aspectul criminal sau dement sau teatral le conferă, marginal, un soi de personalitate. Ea se manifestă în marginea activităţii lor sitorice, ca fantezii în raport cu o linie de acţiune principală în raport cu care tind, ca şi lenin, simultan spre atotputernicie şi spre abolirea personalităţii. La Lenin, această margine nu există.” Cu o intuiţie excelentă, Alain Besançon îl caută în cărţile pe care Lenin le-a îndrăgit, spre exemplu, Ce-i de făcut?, romanul lui Cernişevski, în puţinii oameni pe care i-a apreciat şi în câteva romane care îl „anunţă” printre care la loc de cinste se află Demonii lui Dostoievski. Să fie Lenin un avatar al infatigabilului Verhovenski? Posibil, dar în niciun caz demonul lermontovian, romanticul Stavroghin. Oricum, galeria de suflete contorsionate din subterana dostoievskiană prefigurează atmosfera sectară a viitoarelor celule de partid.
Dacă în sine Lenin nu are nimic romantic, în schimb revoluţia este rezervorul unui întreg imaginar romantic. La această revoluţie Vasile Ernu nu a avut şansa să participe, fiind în schimb martorul momentului ei final, cel al prăbuşirii, cum îşi intitulează Leszek Kolakowski ultimul volum din Principalele curente ale Marxismului, a tot ceea ce a reprezentat proiectul leninist. Măreţia facerii se reflectă tardiv, dar nu mai puţin fastuos în aceea a desfacerii. Romantismul este în mod peren alimentat de ficţiunea revoluţiei mondiale şi de figura carismatică a promotorului acestuia.

Mai mult decât atât, departe de ecoul de alămuri al fervorilor revoluţionare, idealismul propriu tinereţii primeşte acest kit ideologic, în măsură să o catalizeze. Pentru acest fapt este responsabil un întreg sistem educativ sovietic al cărui produs, conştient sau inconştient, devine şi scriitorul basarabean. Mai mult decât atât, Vasile Ernu prezintă acest fapt nu doar ca pe o opţiune personală, ci ca pe un fenomen care afectează întreaga generaţie din care face parte, mai mult, chiar toate generaţiile sovietice. Greu de contrazis, cu menţiunea că acest sistem al unei orbiri induse a funcţionat în România doar parţial, şi nu l-a avut nicio clipă ca personaj principal pe Lenin. Un adevărat homo sovieticus, cum nici nu ezită să se recunoască într-un înşelător ton ironic, asemeni colegilor de generaţie, Vasile Ernu trăieşte scindarea provocată de punerea în discuţie a idolului cu toate celulele firii. În ecuaţia maniheică a bolşevismului, nu există jumătăţi de măsură sau relativizări. Lenin poate juca doar două mari roluri, marele erou sau marele inamic. Ce presupune romantismul revoluţionar invocat de Vasile Ernu? În primul rând un angajament total faţă de cauza dreaptă, nu a unui partid, expresie a unei vulgare înregimentări, privită cu mefienţă şi dispreţ, ci a leninismului, ca perenă sursă de autoritate şi ghid destinal. În al doilea rând, orientarea energiilor pentru atingerea scopului revoluţionar, printr-un război dus, în noile condiţii, în „tranşeele” societăţii de consum, adesea cu mijloacele şi muniţia pe care aceasta le furnizează din plin şi într-un climat democratic care face posibilă libertatea de expresie. Faptul este de neconceput în perioada stalinistă, însă aici se află vulnerabilitatea societăţilor democratice capitaliste: permit tuturor vocilor, inclusiv a celor mai contestatare, să se facă auzite. Am putea spune că acest fapt e în natura lor, aşa cum în natura regimurilor dictatoriale ieşite din mantaua lui Lenin este să facă să tacă orice voce care afirmă altceva decât doctrina.

Trăind în miezul unui ev stins

Cel de-al doilea fapt care mi-a atras atenţia în acest fragment este o sintagmă cândva esenţială, care a ieşit numiadecât din uz ca şi un întreg vocabular ideologic. Zguduirea produsă de clătinarea de pe soclu a eroului fondator, reverberează nu doar în conştiinţa generaţiei sale, dar, adaugă Ernu, în conştiinţa politică a acesteia. Conştiinţa politică. Aproape că uitasem efectul magic al acestor cuvinte. Am încercat să-mi amintesc de propria mea conştiinţă politică şi probabil că turnesolul cel mai bun pentru ea îl reprezintă Revoluţia din decembrie 1989. Aveam 17 ani împliniţi şi nicio conştiinţă politică. În anii care au urmat, când societatea românească s-a scindat dramatic în cei care erau pro Iliescu şi cei care îşi doreau care Revoluţia să fi condus la o schimbare de fond a societăţii s-a născut conştiinţa mea politică, sau mai degrabă, una civică.

Însă, am ieşit din comunism fără o conştiinţă politică. Nu ştiu dacă pot vorbi în numele unei generaţii, însă cei pe care i-am avut în preajmă înainte de 1989, adesea mai mari cu 2,3 sau chiar 6 ani decât mine nu păreau să aibă o conştiinţă politică. Toţi nutreau acelaşi dispreţ faţă de politic asociat cu ce era mai bătrânicios, mai plictisitor, mai obtuz în societatea românească a vremii. În plus, cu foarte mici excepţii, te izbeai de politruci bornaţi, proşti, îngâmfaţi şi de discursul inept şi interminabil al Secretarului General al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Mai curând, generaţia mea era marcată de un plictis enorm faţă de politică, nu era încercată de niciun frison revoluţionar şi era complet iresponsabilă şi demobilizată cu privire la datoria sacrosantă de a-l adora pe Cel mai bun fiu al Poporului. Divorţul faţă de ceauşism în România a avut mai puţin o semnficiaţie ideologică, cât mai curând una trivială: scăderea până la cote greu de acceptat a nivelului de trai, fapt care a marcat societatea la toate nivelurile. În altă ordine de idei, Ceauşescu era limbut, bâlbâit, plictisitor până la greaţă, aparţinea unei alte ere geologice, şi pentru a folosi vulgata marxist-leninistă, unei alte „orânduiri”. Devenise o sarcină toxică pe care te străduiai s-o ignori, dar care se revărsa la tot pasul într-o supraabundeţă sufocantă de simboluri şi discursuri şi imagini. Cât despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta căzuse demult în uitare cu concursul deliberat şi programatic al celui care l-a înlocuit la „cărma” partidului.

Prin urmare, romantismul revoluţionar nu i-a încercat pe cei din generaţia mea. Este clar, nu doar că avem alte amintiri, ci şi că alte nostalgii ne-ai format pe cei din generaţia mea, faţă de cei din generaţia lui Ernu din Rusia sovietică pentru care pământul s-a cutremurat când a fost pus în discuţie eroul fondator. L-am detestat pe Ceauşescu nu pentru că aveam o conştiinţă politică sau pentru că doctrina sa era falimentară, contraproductivă şi prostesc tiranică, nici pentru că generaţia sa de politruci năruiseră destinele a sute de mii de oameni – ştiam prea puţin depsre aceasta – ci pentru că fantasmagoriile sale afectau vieţile celor dragi, ale părinţilor mei, pentru că noul plan de sistematizare presupunea şi demolarea casei în care locuiam, casa copilăriei mele, pentru că reprezentaţii săi, de la mic la mare, cu mici excepţii, într-un zel neasemuit, se comportau ca nişte ciocoi, umili până la a se face preş cu superiorii şi cu un dispreţ nemăsurat faţă de oamenii obişnuiţi. În ceea ce a avut mai bun generaţia mea, locul conştiinţei politice a fost ţinut de cultură şi în special de literatură, iar în ceea ce a avut mai rău, de ignoranţă, de mizerie şi de resentiment. Realizez că ne desparte în mod fundamental această absenţă a conştiinţei politice sau mai bine zis a precocităţii ei. Nu ştiu cum va fi arătat Lenin pe soclu în vremurile lui bune, dar în România, cel puţin în anii ’80, tot ceea ce ţinea de comunism devenise o caricatură, un spectacol în care grotescul şi abjectul se însoţeau ca doi purici graşi pe aceeaşi spianre de câine mort. Leninismul nu era nici măcar atât, era o fantomă uitată în manuale pe care o invocau diverşi politruci la cursurile de socialism ştiinţific.

Să-l repetăm pe Lenin!

Nostalgia lui Vasile Ernu după URSS nu este doar una după o viaţă trăită plenar în perioada gorbaciovistă a lui Glasnost şi Perestroika cu relaxarea inconceptibilă înainte a sistemului. Estalgia a devenit numitorul comun al unei întregi generaţii pentru care viaţa aşa cum a fost s-a desfăşurat în acel context istoric luminat călăuzitor încă de farul leninismului. Ecranizarea romanului lui Dan Lungu,” Sunt o babă comunistă”, de către Stere Gulea este poate cea mai elocventă mărturie cinematografică românească a acestei estalgii. Estalgia lui Vasile Ernu nu se referă doar la faptul trăit, la cotidianul banal, ci ţine de o anamneză ideologică. Ea recuperează fondul ideologic pentru a-l reinvesti încă odată la puterea utopiei, şi odată cu acest fond ideologic idiosincrasii şi nelinişti vechi şi chiar un sâmbure anarhist bakuninist. Într-un fel, estalgia autorului se îndreaptă către o troţkistă revoluţie permanentă (mai ales în Occident, Troţki a fost adesea perceput ca adevăratul moştenitor al legatului leninist, adevăratul său continuator), un război de gherilă purtat cu societatea capitalistă. Repetarea lui Lenin nu este cea a acţiunilor lui stricto sensu, Žižek are dreptate, ci a acţiona în spiritul lui – ceea ce înseamnă a-i împrumuta avantajos şi amoralismul – până la victoria finală.

Încă odată, Alain Besançon identifică sursa de legitimitate pentru orice revival comunist: „Centrul centrului partidului nu este deci personalul stabil al revoluţionarilor de profesie, ci unul încă mai imaterial, şi anume cunoaşterea ideologică.” În ceea ce priveşte această victorie cuvântul comunism a fost temporar suspendat, pentru că este încă înscris dezavantajos în memoria colectivă şi pentru că încă istoricii scot la iveală noi orori pe care, în mod cutumiar, nenumăratele reviziuri şi reşapări ale sistemului le numeau erori. Comunismul arăta ca o anvelopă atât de peticită în urma numeroaselor vulcanizări, încât materialul original abia se mai distingea. Însă esenţial nu mai este atingerea scopului, ci a tinde către el, proces în care sunt angajaţi trăirist, dar şi extrem de profitabil o parte dintre membrii Noii Stângi. Ceea ce se uită din lecţia ultimei jumătăţi de secol este că dacă noua revoluţie mondială ar reuşi, s-ar recrea în interiorul lidershipului revoluţionar şi prin rezonanţă în cercurile concentrice ale puterii acelaşi climat autodevorator, canibal, revoluţionarii de profesie sfârşind prin a deveni victimele propriului ideal încarnat de un alt lider maxim. Pentru că stalinismul se află în codul genetic al leninismului, el reprezintă cu adevărat moştenirea leninistă, mutaţia sa naturală.

„Să-l repetăm pe Lenin!” pare să fie comandamentul fondator al Noii Stângi. De ce pe Lenin şi nu pe Hegel sau pe Marx? Încă odată, Lenin este cel care materializează utopia, care transformă filosofia în ideologie şi ulterior în sistem politic. Au mai puţină importanţă modestele sale alegaţii, care lipsite de acţiunea sa politică ar coborî pe rafturile inferioare ale literaturii de vulgarizare ideologică. În ceea ce-l priveşte pe „filosoful” Lenin îmi vine în minte o anecdotă emblematică. Lenin întâlneşte un filosof german căruia cu emfază în mărturiseşte că a epuizat în şase săptămâni tot ceea ce merita cunoscut din filosofia occidentală. Filosoful german concluziona sec: „Da, Lenin era un filosof de şase săptămâni.”” Prin urmare, „Să-l repetăm pe Lenin!”, cu orice preţ, indiferent de consecinţe. Mă întreb totuşi, de câte eşecuri, de câte alte hecatombe umane, de câte regimuri genocidare este nevoie pentru a nu-l mai repeta pe Lenin?

10 Comentarii

  1. Nicolae Prelipceanu says:

    Admirabil articol într-adevăr. Ce „romantic” e personajul care a ordonat, în scris, pe bileţele cam ca în cazul Vandeei, masacrarea a sute de mii de oameni, atenţie, menţionând nu numele, ci cifrele: executaţi câte o sută din toate guberniile etc. El omora cifre, nu nume. Romantic nu? Cine mai poate crede că ăsta e romantism n-are decât să o facă; nu-i doresc, Doamne fereşte, să ilustreze vreo cifră leninistă, dar, cine ştie, poate o să aibă şansa asta, când romantismul ăsta estic, barbar, s-o întoarce.

  2. Draga Angelo,
    reincalzesti o ciorba stricata. Eu pas. Ma tem ca nu vrei sa iesi din grila de discutie a anilor 90 (etablishmentul conservator vad ca tot toaca aceasta tema total inactuala). Lumea s-a schimbat…. Ce scrii tu aici e o tema discutata (eu ams cris si nu mai repet) acum vro 5 ani. Uite ex. un link: http://www.nascutinurss.ro/blog/?p=101
    + undeva mai scrisesem si despre: Nu va temeti, tovarasi, si Lenin sa privatizat!:)
    Iar despre teama conservatorilor de cuvinte precum „lenin&co” am scris zilele astea: http://www.criticatac.ro/23425/white-negro-proletariatul-lene-sau-citeva-ginduri-despre-hipsterii-protestatari-care-vor-salveze-romania/ . Si nu uita ca lumea e in strada nu doar in Romania si nu din cauza lui Lenin 🙂
    te salut,
    v.e.

    • draga Vasile,
      ma bucur ca textul lui angelo a starnit o dezbatere de idei.
      in definitiv, era si rostul lui.
      cat despre eticheta de ” conservator”, pe care i-o atribui lui angelo, mi se pare ca e o eroare. nu cred ca angelo apartine unui ” establishment” de aceasta natura.
      si nici macar eu, ca sa fiu auto ironic. desi am scris cateva carti despre conservatori.

  3. Savuros articol, o delectare. Iar Lenin mi-e mereu aproape.

    Dar mi se pare fortata si fara legatura cu … orice, calificarea/eticheta „cu orice preţ, indiferent de consecinţe” care apare in final pe descrierea succinta a noului proiect propus? Cine a propus asa ceva, in noile platforme ideologice la care va referiti?

    • Angelo Mitchievici Angelo Mitchievici says:

      Draga domnule Gaiţă,
      vă mulţumesc pentru observaţie şi recitind textul îmi dau seamna de echivocul frazei. Echivoc aparent, ea este revendicată nu de autorul acestor rânduri, ci de cei care obsedaţi de utopie doresc să o materializeze indiferent de riscuri, indiferent de eşcurile repetate, indiferent de ceea ce se poate întâmpla societăţii. Citesc acest îndemn în elogiul pe care-l fac lui Lenin, direct sau indirect, intelectuali altfel stimabili. dacă leninimsul ar fi rămas în paginile unor cărţi, şi nu ar fi urcat în realitate, această reflecţie a mea ar fi disproporţionată, pe marginea unor texte de doi bani, privite cu o curiozitate analitică acordată unor elucubraţii vehiculate de un personaj exotic. Transformate în istorie, recitim textele lui Lenin în valoarea lor de document istoric,şi mai ales de program politic. Şi suntem uimiţi de perenitatea leninismului.
      Încă odată, vă mulţumesc pentru intervenţie!
      Cu amiciţie,
      Angelo M.

      • Remus Octavian Mocanu says:

        Cea mai eficace metoda de a preveni simpatiile ptr. Lenin, ideile si metodele lui (care in opinia istoricilor occidentali sunt cel putin in aceeasi masura specific rusesti pe cat au fost ele si marxiste), nu este o critica a atat de putinilor lui fani printre intelectualii români, si cu atat mai putin a „fanilor” (recunosc ca n-am citit foarte mult din ceea ce publica Ernu, dar nu-s inca convins ca il simpatizeaza realmente pe Lenin) lui.
        Pentru a preveni alunecarea preferintelor spre extrema stanga e suficient ca modelul de capitalism-democratie in România sa reuseasca cat de cat, ori din pacate tocmai asta e problema, el nu reuseste: democratia a devenit o simpla vorba goala, si o metoda prin care infractorii (si infractorii potentiali) isi asigura inpunitatea, iar capitalismul a esuat nu numai sa aduca prosperitatea in România, ci si sa mentina nivelul de viata prapadit din timpul expiratului ceausism, asa cum a esuat el asta si-n restul statelor est-europene. Vina nu cred ca e a sistemului capitalist in sine, cat a perioadei in care s-a tentat introducerea lui la est de Berlin, dar asta demonstreaza in aceeasi masura si ca atunci cand functiona el satisfacator pe meridiane occidentale, in mod similar faptul nu se datora in mod exclusiv meritelor modelului, cât conjuncturii (o lume de pigmei retardati unde numai Vestul se concura pe el insusi) favorabile.
        Scoateti asadar toate firele astea care duc numai la claxon, si mai dirijati unele si spre motor, caci altfel extremele vor reveni mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel sau altul.
        Tinând cont de esecul asta dureros, care face ca in România actuala educatia sa fie la pamânt (tara a ajuns in statisticile internationale in urma Marocului cand e vorba despre calitatea sistemului de educatie, adica o situatie mai rusinoasa decat era ea probabil sub vechiul regim bolsevic – Rusia in schimb, atat de des bagatelizata obsesiv de români, nu numai ca a reusit sa-si mentina pozitia in clasament, ci lent, de la o editie la alta a studiilor comparative, si avanseaza in termeni de calitate a invatamântului), un sistem de sanatate distrus, o accentuare a inegalitatii sociale care iroseste unica resursa ramasa românilor, anume resursa umana, si asta pentru niste rezultate economice insignifiante: in conditiile in care statul a redus la cote mutilante pana si programele esentiale precum sanatatea si educatia, tara are nevoie permanent de imprumuturi de la institutii de sprijin care fireste impun solutii inca si mai distrugatoare pe termen lung, si asta pentru ca România nu are credibilitatea sa imprumute pe piata, cum pana si prapaditul de ceausescu putea.
        Nu poti opri ascensiunea ideologiei comuniste doar cu gargara, asta pentru ca nu poti prosti si exploata brutal lumea la infinit, fara sa apara reactii tot atat de brutale. Bla-bla-bla-ul n-are mare efect cat timp realitatea economica si politica este atat de rea. E clar ca eforturile trebuie dirijate inspre cauza reala a presupusei cresteri printre intelectuali a preferintelor pentru extrema stanga (daca chiar exista asa ceva), anume inspre indreptarea acestei situatii aberante si care îi rusineaza pe cei ca mine, din generatia naivilor care a vrut schimbarea, fiind siguri ca lucrurile vor fi mai bune si nu mai rele; altfel, doar cu „zgomot”, nu poti opri istoria in loc… Democratia si democratii, capitalismul si fanii liberalismului, fie vor reusi sa satisfaca pretentiile oamenilor acestei epoci si astfel vor supravietui, fie vor esua si vor fi din nou alungati din tara cu prima ocazie, si chiar de pe continent si din lume, cum s-a mai intamplat sau era pe aproape. Pe alte meridiane mai norocoase, atat democratia cat si capitalismul reusesc inca sa multumeasca oamenii, si sa creeze societati daca nu perfecte macar decente, ca-n România lucrurile stau altfel, si atat de rau, asta ar trebui sa ingrijoreze intelectuaii locului, nu preferintele leniniste sau trotkiste sau pur si simplu stângiste ale unor scriitori fara mare influenta in mase. Modelul imbraca pana la un punct, culoarea locala, se adapteaza mediului, si oamenii il fac sa fie mai liberal sau mai social, mai egalitar sau mai polarizat, intrebarea e ce model militati voi aici sa fie aplicat românilor astia deja saraciti, cu sanatate subreda si manifestând o demografie care rimeaza cu sinuciderea colectiva, si care sunt in plus, dupa un sfert de secol de democratie si capitalism atat de tarati dpdv educational, in raport cu popoarele vest-europene.

        • Angelo Mitchievici Angelo Mitchievici says:

          Draga Domnule Mocanu,

          in primul rand ma bucur ca disociati ideea de capitalism de ideea de „exploatare a omului de catre om” si in acest fel va disociati de o utilizare pernicioasa si ideologic compromisa. Modelul despre care vorbiti exista, este banal si in acelasi timp, se pare, dificil de aclimatizat in Romania, cel al unei democratii liberale cu respectarea fundamentelor democratice: separare a puterilor in stat, libertatea presei, independenta justitiei etc. NU am un model nou sa va ofer, e un model vechi pe care oameni noi incearca sa-l compromita, mai precis o junta coruptocrata formata din politcieni si functionari inalti apartind tuturor partidelor si, de fapt, niciunuia, pentru ca nu ideologia ii diferentiaza, ci sursa puterii temporare. Ne intrebati ce facem? Nu am caderea sa va raspund in numele altora, ci in numele meu. In primul rand, caut sa imi fac cat mai bine meseria, cea de profesor (conferentiar universitar). In acest sens, am adaugat meseriei propriu-zise si un cerc de literatura comparata si un cenaclu literar pt studenti. Doi ani de zile, cat timp am fost director de departament la IICCMER prin programul „Caravana cinematografica” am initiat un alt mod de a ajunge prin filme aflate in dezbatere in licee la probleme dificile precum ideea de dictatura comunista sau nazista sau cea de Holocaust.Scriu carti nu numai despre diferite fenomene culturale, de istorie a ideilor, ci si despre cultura romana in particular. Tin conferinte pro bono in liceele din Constanta, ultima a fost despre Mihai Eminescu cu ocazia zilei de 15 ianuarie. Scriu articole ca si acesta, care, indraznesc sa sper, creeaza un mic spatiu de reflectie. Nu construiesc baricade, nu comit atentate, nu indemn la revolta armata, asta nu fac. Violenta imi repungna. Insa prin ceea ce scriu imi doresc sa pun in miscare nu mase, ci constiinte si inteligente vii cu care, astfel, comunic. Ma veti gasi pe anumite liste atunci cand mizeria este atat de mare incat se impune o solidaritate deschisa, un mesaj comun, cum a fost cel pentru un jurnalism curat. Si multe altele. Nu militez, imi pare rau, vocea mea nu are guturalitati profetice si nici furii apocaliptice.
          Ce faceti dumneavoastra? Spre exemplu, in cazul unei dramatice scaderi demografice? Dar in cazul atacului concertat din partea majoritatii politicienilor romani la adresa actului de justitie? Unul dintre acesti politicieni vireaza subit catre China in politica externa, injura Occidentul pt ca-l constrange sa intre in legalitate si poarta tricouri cu Che Ghevara si dvoastra imi spuneti ca Lenin nu mai e de actualitate! Dar sa lasam asta. Ce faceti concret, dle Mocanu? Intrebarile pe care mi le adresati mie vi le puteti pune si dumneavoastra si ulterior va puteti numara decibelii indignarii.
          Am uitat sa va mai spun ceva, care tine de activitatea mea publicistica in lapunkt. Stiti ce mai fac? Incerc sa fac abstractie de valul de laturi care se revarsa asupra mea din partea unor „comentatori” care ar fi demni purtatori de blana si matraca, bata ancestrala, pentru ca asa ii arata limbajul lor. Sigur, acesti „comentatori” isi revarsa abjectiile sub protectia anonimatului deplin, pentru ca tocmai barbatia pe care o invoca limbajul lor contondent le lipseste acestor sans couilles. Ati dori sa stiti cum arata un astfel de mesaj? Ati fi dispus sa serviti cateva portii la un articol? Cat de indignat ati fi atunci? Eu nu sunt, le ignor si nu pastrez indignarea pt o cauza mai buna. Si de pe pozitia modesta pe care o am acum incerc sa fac ceva, fie si putinul enumerat. Incercati si dumneavoastra! Si cand veti incerca cu adevarat, nu uitati sa luati si o masca de gaze cu dumneavoastra pt ca veti avea nevoie. Daca reusiti sa faceti mai mult, si eu si altii ca mine suntem datori sa va multumim. Dar sa vedem mai intai, ca de indignati in fata televizorului sau a ziarului nu duce Romania lipsa.
          cu stima, Angelo

          • Remus Octavian Mocanu says:

            Nu disociez ideea de capitalism de aceea de exploatare a omului de catre om, din pacate n-am gasit inca vreo carte serioasa (si nu una partizana ideologic) care sa respinga teza asta. Am gasit insa destule carti scrise de autori occidentali care admit teza. Dar ca in capitalism (ca si-n socialismul real, de altfel) omul este exploatat de catre om, n-are cum sa ma faca dusmanul absolut al capitalismului. Cel putin cat timp alternativele arata atat de rau. Asa ca poate imi sugerati dvs o carte ale caror argumente, de preferinta istorice si sociologice, ar putea sau macar incerca de-o maniera non-ridicula sa desfiinteze teza asta (probabil comunista). Caci, cam ce-ar fi altceva, cum s-ar putea numi altfel, ce s-a intamplat in Europa de vest din ultima jumatate al secolului al XVIII-lea si pana pana in ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, si in cea de est perioada de la finele secolului al XIX-lea pana azi, decat exploatare a majoritatii de catre o minoritate privilegiata?
            Dar nu asta era sensul criticii din interventia mea precedenta: cu ceva inteligenta, curiozitate si experienta, cred ca oricine poate sa admita ca nu exista momentan alternative la modelul economic capitalist, si ca in ciuda defectelor lui înnascute si grave, sistemul este perfectibil, în orice caz, prin locurile mai norocoase (adica civilizate) dovedit mai perfectibil decat a fost socialismul.
            Ce m-a deranjat a fost sa vad o data in plus repetarea de catre un intelectual român a vechilor atacuri contra comunismului. Mi se par inutile si nedrepte. Am indicat de ce, fie si foarte succint: comunismul, ca si fascismul, a fost o reactie la niste probleme economice si politice ale intregii Europe in secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea. Daca occidentalii au reusit sa manifeste empatie metodologica in judecarea fascismului, poate ar fi timpul ca si voi, intelectualii estului, sa scapati de simplism si sa considerati originea comunismului estic.
            Am scapat deja de comunism, desi in mod vadit nu si de marii profitori ai regimurilor comuniste est-europene si a urmasilor lor, si asa cum percep eu situatia, problema actuala este un capitalism care produce enorm de multa suferinta si ridicul de putin progres. E clar ca nu e vina sistemului in general, ci a modului in care este el aplicat in România, dupa capul românilor si al sfatuitorilor lor occidentali. E deci vina clasei politice românesti, insa din pacate si a influentei din exterior: FMI, BM si UE, ale caror retete sunt departe de a fi dat rezultate suficient de des incat sa fie luate drept altceva decat niste exigente de indeplinit atunci cand nu se poate altfel, si asta pentru a obtine imprumuturi si ajutor.
            Sunt ptr. situatia actuala a României de vina comunistii? Doar extrem de indirect! Dupa un sfert de veac de cand a fost abandonat sistemul comunist, fie asta si tare gradual si incomplet, mai poate fi aruncata vina pentru situatia actuala pe umerii lui Lenin? Nu e deloc tare rezonabila o astfel de opinie. In exterior va rîde lumea daca veniti cu explicatii d`astea. Admit ca politicieni români, mai ales cei din partidele populate de fosti comunisti, sunt prea repede gata sa atace Occidentului atunci cand acesta critica propria lor coruptie si lipsa de eficacitate. Dar in nici un caz nu consider ca in situatia actuala pericolul principal sunt acesti bieti puscariabili. Nu, in mod destul de clar ptr. mine, problema nu sunt ei, ci toata clasa politica, si nici macar doar toata clasa politica ci toata populatia României. Oricat ar fi de deranjant pentru cei cu vederi liberale, e simplu de facut legatura intre neglijarea educatiei, chiar sabotarea ei, si mai rau, bastardizarea ei cu toate curentele de gândire antimoderniste (si in esenta anti-occidentale) pe care le-ati avut la îndemâna, precum este cel prevalent in biserica noastra, si rezultatul trist de azi: o populatie imbecilizata, ignoranta, blazata si incapabila sa-si joace rolul vital alocat de un model de democratie actuala. La fel, faptul ca sub fostele guvernari de dreapta, apropiate de presedintele Basescu, intreaga retea de legi si institutii cu rol de protectie sociala au fost demolate in numele liberalismului, a produs o situatie in care o populatie deja saraca si bolnava nu mai are la dispozitie nici macar acele servicii de care se bucura totusi sub regimul bolsevic si al guvernarilor criptocomuniste din primul deceniu post-1989.
            Daca asta era suficient incat sa ne arate, fie si vag, o redresare economica, sa contureze o speranta, fiea ea si intr-un viitor îndepartat, tot ar fi fost ceva. Desi imoral sa sacrifici oameni si generatii pentru un bine sau confort viitor (exact ceea ce a facut comunismul), multi dintre români ar fi inteles si asta. Din pacate succesele sunt extrem de rare. Probabil pentru o elita intelectuala si sociala subtire, lucrurile s-au imbunatatit cumva, doar ca nu toata lumea e de acord ca telul reformelor trebuie sa fie materializarea in România a modelului mexican, sau cilian, sau brazilian. Nu cred ca sacrificiul tinerilor din dec. 1989 merita doar atat transformare… înlocuirea nomnclaturii cu o birocratie tot atat de subtire si privilegiata.
            E adevarat ca 10 ani, sau 20 de ani, sunt putin timp, si ca nu e just sa judeci un regim politic (ma refer la cel al presedintelui Basescu, pe care de altfel il consider cel mai bun din ce a existat in România post-1989), insa pe de alta parte e deja nevoie urgenta de ceva rezultate, daca e sa fie evitata o noua basculare a preferintelor politice spre extreme. In acest context am spus ca leninismul nu se combate bine cu plictisitoare predici anticomuniste, atat de tipice si subiective, pe care le gasim la intelectualii est-europeni, ci prin modelarea capitalismului si democratiei româanesti si est-europene de maniera incat sa satisfaca nu numai o elita sociala, intelectuala si politica foarte subtire, ci si o cat mai mare parte din populatie. Ori, in loc de rezultate pozitive, ce se vede in România e o degradare. Tara e in UE, e adevarat, insa asta din pacate nu e decat foarte putin meritul românilor, sau politicienilor români, sau intelectualilor români. E mult mai mult o chestiune de speculare a unor oportunitati economice si a unor sanse geopolitice, de catre occidentali. Am impresia ca românii de azi sunt mult mai putin compatibili cu Occidentul decat erau ei acum 20 sau 25 de ani, sau in orice caz, nu-s mai compatibili decat era cazul in acele momente din trecut: românii de azi sunt intorsi cu fata de la politic, inspre religie; resping institutii precum parlamentul si prefera instituii gen armata si biserica. E sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX in România… In 1989, sau in 1998, românii nu erau atat de maniaci cu religia lor. Taximetristii bucuresteni nu au numai salarii comparabile cu cele ale taximetristilor cairoti, ci si apucaturi : si unii si altii isi tapeteaza masinile cu insemne religioase sau anti-deochi. In trecut, românii nu-si practicau religia atat de obscen si medieval. Scoala nu era invadata de religie, religia nu evacuase teoriile stiintifice din biologia preuniversitara, si nici viata politica nu era atat de tarata de compromisuri si cârdasie intre politic si biserica. Ca intelectual, in mod cert nu e rau sa combati nostalgiile comuniste aparând astfel democratia, toleranta si drepturile omului, totul e s-o faci eventual cand trebuie, dar e important s-o faci si atunci cand exact aceste concepte si practici adorate sunt amenintate de obscurantism si intoleranta religioasa. Sunt destui cercetatori occidentali care considera ca biserica ortodoxa e putin compatibila cu democratia, toleranta si drepturile omului. Ca profesorii români trebuie sa stiti asta. Adevarate sau nu, aceste ipoteze ale criticilor din Vest, sunt in mod ideal de luat in seama, ptr. ca sprijinite pe argumentele lor, greu de respins, pentru ca pur si simplu fapte istorice. Istorici precum Bideleux si Jeffries considera ca înapoirea economica, sociala si intelectuala a Europei orientale nu se datoreaza atat ocupatiei otomane (sau austriece, sau rusesti), ci particularitatilor religiei ortodoxe. Pana si teologi amici ai estului, precum Clendenin, confirma, fie si cu delicatete, aceste clisee occidentale care totusi nu par a munci deloc mintile intelectualilor români, care ei fie se întrec în încurajarea acestei noi tendinte a societatii românesti, fie o ignora. Ma intrebati ce fac eu. Nu mare lucru, admit, insa in mod vadit daca ma ingrijorez de aceste „evolutii” socante ale societatii românesti, deja fac mai mult decat unii care traitori in România, ar trebui cu atat mai mult s-o faca. Am prea des impresia ca daca consider mentalitatile si valorile elitelor românesti, România este ideologic la dreapta multor tari UE. Cu toate astea, intelectualii români continua sa bata toba anti-comunismului, in timp ce neo-obscurantismul se construieste bine merci sub ochii lor. Am vizitat acum vreo 2 ani scoala generala unde am studiat si am ramas dezamagit sa constat ca toti peretii erau impodobiti cu desene, picturi, scenete pe mucava, tesaturi, toate pe teme… biblice. Era ca si cum istoria evreilor, si inca istoria aia complet mitologizata, greu de numit istorie deci, devenise punctul central in educatia copiilor de clasa I, II, III si care niveluri s-or mai studia prin aceste scoli ale României mileniului 3. In timp ce in Canada, in loc de religie, se studiaza etica religioasa, unde sunt prezentate toate religiile importante, si niciuna sub titlu sau pretentie de adevar (cand le prezinti, cate sunt, ar deveni si ridicul o asa idee). Pe peretii scolii nu erau deci nici un Decebal si nici un Traian; nici Mihai Viteazul, si nici Vlad Tepes, nici macar sfantul Stefan cel Mare nu era! Erau numai Adam si Eva, Noe si Avraam, Isaac, Iacob si Daniel, David, Isaia, Ilie si Saul. In plin Bucuresti… Cat despre virajele pro-chineze ale unor politicieni români, nu va ingrijorati, spre China se vireaza puternic si in Occident, din toate directiile politice. In Occident cel putin, devine din ce in ce mai greu sa consideri serioase acuzele uzuale ale politicienilor vestici legate de incalcari ale drepturilor omului in tari comuniste precum China, dupa ce o buna serie de tari occidentale s-au grabit sa construiasca veritabile state politienesti demne de cele mai sumbre nuvele distopice, asta in timp ce Occidentul in ultimul sfert de veac porneste si pierde complet fara glorie si utilitate razboaie dupa razboaie, farâma tari dupa tari si ruineaza, incitând la razboi civil si revolta, viata a zeci de milioane de oameni. Stiu ca în Est lucrurile se vad un pic altfel, fapt e totusi ca printre intelectualii occidentali, printre profesorii ca dvs., certitudinile si aerele de virtute morala au cam plecat de ceva vreme. Era si timpul. Asa ca doar la drojdie si ceva ireductibili ideologic vorbind, mai poti gasi convingeri ferme si hilare, care sa semene cat de cat cu ce e de gasit atat de des prin Est. Asta nu e a pune semnul egal in Occident si altii. E doar a nu trai cu capul in nori.
            Ce e de facut? intrebati (ca tot suntem fanii lui Lenin si ai celor al carui fan era el insusi).
            In primul rând sa fim un pic mai coerenti: daca vrem Occident si modernitate, sa nu mai investim atat in religie. In special in religia ortodoxa… Mentionez ca nu-s sectant, nici catolic, ci botezat ortodox, fara sa fiu si credincios insa. Piosenia, credinta religioasa, este unul dintre elementele care despart serios mentalitatile românilor de cele ale celorlalte natiuni din UE. Din acest punct de vedere, cu scorurile lor de 90 si 95% in materie de credinta, românii sunt similari turcilor si rusilor. S-ar putea integra, bietii, mai usor si mai meritat, in comunitatea lui Putin, sau intr-un imperiu neo-otoman al lui Erdogan, decat in UE. Daca consideri scârba completa a protestantilor ptr. obscenitati gen pupatul icoanelor si moastelor, nici macar printre americani n-au românii loc! Ori intelectualii au o responsabilitate in aceasta privinta, a cârmirii tarii inspre modernitate, si nu inspre Evul Mediu. E suficient pentru asta sa pledeze pe langa autoritatile statului cu convingere, cel putin tot atata cata au cand il combat pe Lenin, ca invatamântul general, preuniversitar, dispensat decent si nu cu popi, are functia lui pozitiva de jucat daca e ca tara sa posede o democratie functionala. Sigur, e fain invatamantul superior, doar ca in contextul economic actual acesta in mod sigur nu cultiva, ci specializeaza: prea putini studiaza istorie, sociologie, antropologie, literatura, si prea multi studiaza ingineria, dreptul sau medicina. E normal si necesar in situatia data, dar asta face cu atat mai important invatamantul preuniversitar: de el va profita atat cel al caror studii se incheie cu liecul, cat si inginerul, medicul si chiar avocatul, a caror educatie generala e limitata prea des la ceea ce a invatat in liceu. Tara e in UE si in NATO. Pericolul comunisticizarii ei, sau alaturarii ei Rusiei, e zero ptr. moment. Ponta, Iliescu, si alti dinozauri roz, sunt total inofensivi din acest punct de vedere, in contrast cu nocivitatea lor cand îi privesti ca agenti ai coruptiei si cârdasiei politice. Asa ca uitati-l pentru moment pe Lenin. Daca ati fi militat ca societatea româneasca sa nu devina atat de polarizata economic, in mod sigur Ernu (si altii, ca mine) n-ar fi avut atatea nostalgii leniniste, sau daca le-ar fi avut, nimeni nu l-ar fi bagat in seama. Doar ca situatia este care este, si in ciuda sacrificiilor care au facut din români niste cobai lamentabili, niste victime ale tranzitiei la capitalism, capitalismul românesc, ca si cel est-european in general, n-a reusit cat sa impresioneze, ca sa nu mai vorbim despre daca a meritat acest sacrificiu. Macar de acum incolo intelectualii români ar putea manifesta deci atat de sanatoasa si morala decentza de a lua in calcul nu numai interesele lor de privilegiati, ci si interesele imediate ale populatiei in general, cand aproba sau resping politici promovate de un partid sau altul. Cam asta e de facut… Sincer, viitorul României e binisor o fundatura (n-a fost niciodata altfel, sa ne consolam), drumul Europei de vest insusi cam are alura de cul-de-sac, asta nu inseamna ca daca n-avem sorti de campioni, trebuie sa facem stanga imprejur si s-o luam spre Evul Mediu, cum ati luat-o deja. Repet: daca nu vreti sa mai produceti nostalgici ai comunismului, faceti ca_comunismul sa n-aiba alura de epoca modernizatoare in istoria României, in raport cu capitalismul pe care il construiti acum. N-astept miracole, e vorba aici doar de a manifesta omenie fata de semenii vostri mai putin norocosi: nu toata lumea incape in grupul select al elitei intelectuale. In ce ma priveste cel putin, asta e cea mai buna si singura metoda ca sa incetez sa regret fostul regim, si sa regret ca am fost printre acei naivi care l-au urât si respins atat timp dupa 1989, daca nu si darâmat in acel decembrie fatidic. E vorba de a suspenda acest sentiment de vinovatie ptr. lunga pledoarie pe care am facut-o fanatic, candva, pentru alaturarea tarii la Occident, si scaparea de acest sentiment ca e ridicul ca cineva ca mine sa riste sa-si lase pielea la un moment dat pe racordurile gloduroase ale minerilor lui Iliescu, doar ca sa construiasca acum întunericitii biserici si catedrale, in timp ce scolile si spitalele se darâma pe români.

  4. Excelent eseu. Aveti mult bun-simt si discernamant.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *