Borges s-ar fi putut naşte doar în acest loc miraculos şi îndepărtat al Americii hispanofone care este Argentina. În literatura lui se simte suflul unui pământ nutrit de sevele europene, dar totuşi străin. Erudiţia lui este similară celei pe care înfăţişează orice erudit occidental, dar în ea se simte trufia şi extravaganţa neamurilor care au plecat să cucerească un alt univers, la căpătul lumii-Borges este, poate, cel mai sud-american dintre europenii ce au scris în veacul trecut.
În întinderea câmpiei, ca şi în labirintul Oraşului ortografiat cu majusculă , Buenos Aires, se văd răscrucile destinelor ce modelează făptura lui Borges.Eroi, cuţitari, visători, nebuni, se adună în acest malaxor de biografii şi de vise al Americii ce stă să se descopere pe ea însăşi. Inventator de ficţiuni, Borges, omul care nu uită nimic şi îşi aminteşte ceea ce nici măcar nu a fost scris, dăruieşte Argentinei plămada onirică pe care i-o acorda, cu un secol înainte, Americii de nord, Nathaniel Hawthorne, în povestirile sale întunecate. Enigmatică şi pasională, naraţiunea din “ Sudul “ este imnul orfic închinat acestei eredităţi stranii. Citită şi recitată, epopeea lui Martin Fierro este semnul de nobleţe al umanităţii ce se hrăneşte din ambiguitatea acestui sol fără de pereche.
Descoperirea lui Borges este una care îţi schimbă privirea, o dată pentru totdeauna. Căci amprenta lui Borges este de căutat în puterea paradoxului creator, în vitalitatea jocului rafinat şi în geniul ce iscodeşte trecutul, real sau apocrif, spre a da sens propriei noastre existenţe. În răspăr cu modele patriei sale, de la peronism la comunism, Borges a putut apărea celor însetaţi de nebunia politicii ca o fiinţă inaccesibilă şi străină. În secolul angajărilor, Borges este, intr adevăr, un solitar. Dar solitudinea sa convoacă singurătaţile tututor celor de dinaintea sa.
Borges, argentinianul, omul de la căpătul lumii, nu a fost niciodată bântuit de îndoielile “specificului naţional”. Scriitorul nu este şi nu poate fi o plantă ce se nutreşte doar din energiile patriei sale, de vreme ce patria sa este parte din suma de patrii a tradiţiei culturale a umanităţii înseşi.În “ Scriitorul argentinian şi tradiţia”, Borges a formulat, cu acea uşurinţă înşelătoare a stilului său, această poziţie privilegiată în relaţia cu patrimoniul de imagini şi de obsesii care ne precede. Cultivarea izolării, sub pretextul “înrădăcinării “ în autohtonism, este numele eşecului şi al minoratului.
“ De aceea repet că nu trebuie să ne temem şi că e necesar să credem că patrimoniul nostru este universul; să încercăm toate temele; să nu ne mărginim la specificul argentinian pentru că suntem argentinieni, fiindcă una din două: ori a fi argentinieni este o fatalitate, iar în acest caz vom fi oricum argentinieni, ori este o simplă afectare, o mască.
Cred că dacă ne lăsăm pradă acelui vis voluntar care se numeşte creaţie artistică, vom fi argentinieni şi, totdodată, vom fi scriitoiri buni sau acceptabili. “
Acasă în limba şi nălucile ţării sale, Borges participă la un vis comun al celor ce ,visând,edifică un turn magnific ce primeşte cărţi şi făpturi, deopotrivă. Borges,ochiul din farul de la căpătul lumii, vede până departe în adâncurile unei biblioteci ce nu cunoaşte margini.
