Monolog împotriva indiferenţei

Conceput iniţial ca un dialog între două serii de evocări, volumul Între uitare şi memorie ar fi trebuit să cuprindă, în alternanţa capitolelor sale, un epistolar între Micaela Ghiţescu, respectată traducătoare şi redactor-şef al Memoriei – revista gândirii arestate, şi José Augusto Seabra, poet lusitan şi fost ambasador al Portugaliei la UNESCO, apoi în India, România şi Argentina. Ambasadorul Seabra observase câteva similitudini ale biografiilor lor, îndeosebi arestarea şi detenţia politică în aceeaşi perioadă istorică, în sisteme represive diferite, pe care avea să le numească ,,două regimuri de semn opus, dar nu mai puţin opresive”. (p. 277) (1). Observaţia sa este în consens cu reflecţiile Hannei Arendt (2) din Originile totalitarismului, referitoare la ,,Teroarea totală, esenţa regimului totalitar”, manifestată în orice context asemănător, indiferent de configuraţiile ideologice care cauţionează mecanismele represive îndreptate împotriva individualităţii, drepturilor şi libertăţii omului. Aşa cum diplomatul portughez fusese deţinut politic în timpul dictaturii lui Salazar, Micaela Ghiţescu trecuse, la rândul ei, printr-o experienţă identică în anii dictaturii lui Gheorghiu-Dej. Modul subiectiv de receptare a experienţelor carcerale, rememorarea în oglindă a evenimentelor ulterioare, ar fi constituit substanţa cărţii. Din păcate, ambasadorul Seabra a părăsit prea repede, prea brusc această lume, iar din canevasul proiectat la început de cei doi posibili autori au rămas doar scrisorile corespunzătoare primelor două capitole şi titlul pe care însuşi diplomatul portughez l-a propus. Volumul Micaelei Ghiţescu păstrează acest titlu cu adânci semnificaţii şi dezvăluie ceea ce ar fi fost să fie dacă Monologul lui Seabra ar fi continuat.

Ducând mai departe, în solitudine, proiectul editorial, autoarea întoarce ocheanul asupra propriei vieţi, opunându-se timpului şi uitării: ,,Ceea ce ţineţi acum în mâini este singura mea carte. Nu mai am timp.” (p. 10) Memoria afectivă, de sorginte proustiană, se cambrează fin, prin fluxuri şi refluxuri ale amintirilor din care prinde contur materialul narativ. Deseori, timpul subiectiv primează asupra celui istoric, trecutul închegându-se mai degrabă perceptiv, din impresii, sunete, cuvinte, mirosuri. Nu este o simplă întâmplare că în perioada detenţiei mama sa îi cumpărase, pentru una din aniversările nesărbătorite, În căutarea timpului pierdut. Memoria operează uneori selectiv, alteori protector: ,,Memoria afectivă ne joacă, uneori, asemenea feste. (…) Multe lucruri nu am putut, nu am ştiut, sau chiar nu am vrut să le exprim.” (p. 292).

Cronică a unei vieţi, a unei familii de intelectuali, a unei întregi ţări afectate de capriciile istoriei, Între uitare şi memorie este, totodată, o replică dată indiferenţei, acest cumplit flagel care anesteziază conştiinţele, erodează iubirea, devitalizează sufletele şi dizolvă amintirile. De altfel, una dintre cugetările cele mai preţuite de autoare ilustrează tocmai pericolele indiferenţei şi îi aparţine lui Elie Wiesel: ,,Opusul iubirii nu este ura, opusul sănătăţii mintale şi al raţiunii sănătoase nu este demenţa, şi opusul amintirii nu se numeşte uitare; opusul tuturor acestora nu este, de fiecare dată, nimic altceva decât indiferenţa.” (p.80). Într-un interviu acordat Eugeniei Vodă şi inclus în volum, ca pretext al evocării şi exerciţiu de acomodare cu dezvăluirile neobişnuite ce urmează, Micaela Ghiţescu compară indiferenţa cu ,,un văl care acoperă totul” (p. 38). Trecutul se răsfrânge prin filtre atent focalizate, privirea glisând dinspre planul îndepărtat spre cel apropiat. Anul 1989 este graniţa temporală ce desparte firele narative potrivit celor doi modalizatori: ,,înainte” şi ,,după”. Viziunea panoramică permite schimbarea abia perceptibilă a unghiului temporal. Amintirile se revarsă în valuri, iar autoarea observă tiparele istoriei şi înţelege semnificaţiile prezentului printr-o continuă raportare la reverberaţiile trecutului. ,,Înainte” a fost ,,cortina de fier şi zgură a comunismului” (p. 43), dar şi vârsta fericită a copilăriei. ,,După” este un timp al libertăţii de expresie şi de mişcare, dar mereu situat sub semnul întrebării de evoluţia evenimentelor ce arată că vechile practici şi reţele de tip comunist sunt încă funcţionale.

Densitatea datelor şi evenimentelor rememorate ne îndeamnă să insistăm asupra punctelor de referinţă: portretul tatălui, receptarea contextului istoric bulversant, perioada detenţiei politice şi modalităţile supravieţuirii unor intelectuali într-un timp neprielnic.

Pentru o stilistică a ştiinţei medicale

Figura luminoasă a tatălui, medicul chirurg Constantin Ghiţescu, ocupă un important spaţiu al consemnărilor. O serie de scrisori primite şi câteva pagini de mărturisiri aparţinând chiar reputatului doctor recompun o personalitate complexă a vieţii medicale şi ştiinţifice din România acelei perioade. Emoţiile autoarei, inerente actualizării acestor amintiri, sunt nuanţate însă de un spirit atent la reliefuri şi la autenticitatea detaliilor. Pentru fetiţa timidă şi fără întrebări, tatăl este, pe rând, povestitorul, dascălul, mentorul, îndrumătorul cultural şi spiritual. În jurul său se construieşte totul: casa, familia, alfabetul desluşit cu ajutorul reclamelor la medicamente, lumea, sensul istoriei. Spirit enciclopedic, cu o vocaţie pedagogică moştenită din familia de dascăli şi preoţi din care descinde, medicul Ghiţescu este reprezentantul unei şcoli de elită a României bine aşezate cândva într-un destin istoric. Vocea tatălui este recuperată din filele sale de mărturisiri inserate în cuprinsul memoriilor.

Eruditul om de ştiinţă susţine, într-una din pledoariile sale, importanţa culturii umaniste formată prin temeinice lecturi de logică şi filosofie. Pe de altă parte, preocupat de aspectele metodologice, caută să selecteze mereu metoda ştiinţifică cea mai adecvată studiilor de specialitate: ,,noţiunile de logică, filozofie, umanistică, fizică şi chimie, biologie generală, noţiuni care m-au ajutat să aleg o bună metodă ştiinţifică, dar mai ales m-au împins la cristalizarea unei concepţii generale şi unitare asupra ştiinţelor şi cu osebire asupra vieţii înseşi.” (p. 55). Temeinic cunoscător al domeniului, alege chirurgia abia după ce explorează toate celelalte ramuri ale medicinei. Este recunoscut drept un bun practician, cu o serioasă pregătire tehnică necesară chirurgiei, dar şi un profesor cu o activitate didactică remarcabilă. În cele peste 80 de lucrări ştiinţifice apărute în prestigioase publicaţii internaţionale de specialitate, se poate distinge o atenţie specială acordată stilului de redactare. Rigoarea, eleganţa şi sobrietatea construcţiilor, expresivitatea fiecărui articol sau carte reprezintă tot atâtea contribuţii esenţiale la dezvoltarea limbajului ştiinţific românesc, parte integrantă a limbii literare, înţeleasă drept aspectul lingvistic cel mai normat şi mai îngrijit. De acesta depinde claritatea şi limpezimea ideilor, iar medicul Ghiţescu este convins, pe bună dreptate, că fiecare ştiinţă are propriul limbaj. Aplică o adevărată chirurgie în semantică, încercând să incizeze stratul superficial de sens al cuvintelor şi să caute sememele latente necesare lexicului de specialitate. Adversar al compilaţiilor care deformează acurateţea informaţiei, insistă asupra accesului la sursele primare şi iniţiază un şir de traduceri proprii din cele mai importante lucrări apărute în domeniu. Fiecare traducere este un eveniment editorial, dezvăluind un spirit meticulos, bine organizat, cu simţ estetic deosebit pentru fineţea eufoniilor menite să producă o adevărată delectare chiar şi cititorului unui text ştiinţific. În momentul apariţiei traducerii sale după volumul lui Jules Lefèvre, Introducere în studiul biologiei, profesorul I. Iacobovici notează entuziasmat: ,,Şi a tradus-o aşa cum numai dânsul ştie, adică a redat fidel gândirea lui Lefèvre şi aceasta într-o limbă românească pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă.” (p. 59) Fără îndoială, destinul Micaelei Ghiţescu nu i-a purtat întâmplător paşii prin teritoriul traductologiei, ci a fost armonios inspirat de vocaţia şi îndemnurile tatălui. Traiectul său profesional strălucit este înregistrat cu acribie de autoare: subdirector al Institutului Clinico-I-Chirurgical de la Spitalul Colţea (1938), director al spitalului de Zonă Interioară 302 în timpul războiului, chirug la Spitalul Militar Central (1942-1943), chirurg primar şi director al Institutului Clinico-Chirurgical de la Spitalul Colentina (1943), medic şef de secţie la Spitalul ,,Vasile Roaită”, devenit astăzi ,,Sfânta Maria” (1951). (cf. p. 53).

Anul 1944 reprezintă, simbolic, amurgul unui mare savant dedicat studiului şi pacienţilor săi. Urmează prejudiciile mobiliare şi imobiliare (confiscarea autoturismului, restrângerea spaţiului vital din propria casă prin impunerea chiriaşilor, inclusiv angajaţi ai Securităţii). Într-o dimineaţă sumbră a anului 1948, portarul Spitalului Colentina îi comunică intedicţia de a pătrunde în instituţie. România postbelică, ajunsă din urmă de spectrul comunismului, nu mai are nevoie de valori. Reputatul chirurg Constantin Ghiţescu devine un ins oarecare, ,,fără ocupaţie”. Este nevoit să treacă printr-o operaţie anevoioasă, realizată în condiţii de clandestinitate de colegii săi, eminenţii doctori Ştefan Popescu, Ion Simionescu, cel ce avea să sfârşească tragic în urma extinderii fenomenului de ,,reeducare” asupra deţinuţilor de la Canal, şi Traian Dumitriu, un alt viitor deţinut politic. Suferinţa atinge apogeul odată cu arestarea fiicei, iar prăbuşirea acestui mare om este iminentă. Nimic nu poate umbri însă strălucirea unui destin de excepţie pus în slujba ştiinţei, sub semnul nobil al unui caduceu universal.

,,Quis vincit?”

O particularitate a stilului narativ este prezenţa unor formule ce asigură cursivitatea între capitole, un soi de brefuri ce alunecă precum argintul viu de la un portret la altul printre meandrele evenimentelor istorice sau ale micilor întâmplări cotidiene. Niciun hiatus nu tulbură deplina organicitate a întregului. Primii ani de viaţă se înfiripă prin flash-uri străfulgerate din unghere ale memoriei, ori din bucăţi de suflet decupate din lumea de altădată. Copilăria fericită este înconjurată de un paradis protejat de căldura părintească. Din educaţia celor doi copii, Micaela şi Andrei, fratele mai mic, nu lipsesc învăţarea limbilor de circulaţie internaţională şi cunoaşterea intuitivă, prin percepţii formându-se reprezentări complexe. Mama scriitoarei provine dintr-o familie de intelectuali aromâni veniţi din Macedonia, aducând cu ei o fascinantă istorie ce nu va fi ocolită, în desfăşurarea ulterioară, de ororile vremurilor. Toate mamele din familia Micaelei Ghiţescu cunosc trista experienţă a celor care-şi pierd de timpuriu fiii. Lumea veche, întemeiată pe alte valori, apune pe măsură ce vieţile oamenilor intră vertiginos în malaxorul istoriei. Tăcerile tatălui sunt semne rău prevestitoare. Autoarea îşi aduce aminte de un drum spre nicăieri, parcurs în fatidica zi din iunie 1940, după ce pactul Ribbentrop-Molotov a tăiat primele urme adânci în geografia ţării: ,,O zi în care tata s-a închis în sine şi ne-a luat cu el, în tăcere, pe un drum care, de atunci, avea să fie tot mai anevoios.” (p. 66).

Într-o succesiune de cadre derulate cu rapiditate se rememorează toate evenimentele importante de după 1940, receptate mai întâi prin ochii copilului, apoi prin cei tot mai înţelegători ai tinerei: cutremurul din noiembrie 1940, tranzitul convoaielor de refugiaţi polonezi, apariţia ,,cămăşilor verzi”. Şarada aparent ludică a lui Andrei umbreşte chipul mamei. Mai târziu, după încheierea armistiţiului, se dovedeşte a fi mai mult decât un simplu joc de perspicacitate. Întrebarea din final, ,,Quis vincit?”, nu poate avea decât un singur răspuns posibil, aşa cum nu există decât un singur învingător al istoriei: Stalin. Sosirea trupelor sovietice lasă aceleaşi impresii ca cele regăsite în multe alte volume de memorii. Invazia barbară a unei armate cotropitoare dă semnalul continuării războiului. Un război prelungit cu aproape o jumătate de secol. Cu puţin timp înainte, la Periş, locul evacuării spitalului pentru răniţii de pe front, familia trăise ultimele zile fericite dinaintea destrămării: ,,Mama mi-a spus, după aceea, în mai multe rânduri, că au fost ultimele zile fericite din viaţa ei, pentru că eram toţi împreună…”. (p. 71).

Într-o alternanţă a imaginilor metaforice, dubletul lumină/ întuneric dobândeşte conotaţii distincte, definind cele două perioade întretăiate de anul 1944. Principiile enunţate nu mai sunt complementare, ci-şi pierd consubstanţialitatea, despărţind lumile în spirit maniheist. Zonele conflictuale se disting mai uşor în amintiri prelucrate contrapunctic: 8 noiembrie 1945 – decembrie 1989; alegerile din toamna anului 1946 – alegerile din 2000. Spaţiul se contractă, locurile prielnice, altădată primitoare, devin teritorii interzise, pigmentate de sângele asasinatului politic. Într-o lume în criză, omul se simte străin în propria ţară. Evenimentele sângeroase de atunci îşi găsesc resorturile în realitatea actuală. Paginile publicaţiei Memoria – revista gândirii arestate consemnează cu empatie numele celor ucişi. Victimele represiunii au acum o identitate, un trecut, un drept la memorie.

Procesul de stalinizare se intensifică după plecarea Regelui Mihai şi este resimţit ca o agresiune asupra tuturor dimensiunilor vieţii: epurările din universităţi pe criterii justificate de origine şi de ,,clasă socială”, cultul lui Stalin, aşezat faţă în faţă cu festivismul grotesc din epoca lui Ceauşescu, impunerea unor noi norme lingvistice odată cu limba rusă şi alfabetul chirilic. La Facultatea de Filologie, unde Micaela Giţescu este admisă în 1949, falsul lingvistic se justifică prin recursul la dogmele lui Marr. Prin absurd, potrivit principiului eronat că limba este o suprastructură, româna fusese inclusă forţat în marea familie a limbilor slave. Reiterarea afirmaţiei lui Nicolae Cartojan, (3) ,,Suflet românesc în limbă slavă”, permite o tristă actualizare a denaturărilor din domeniul ştiinţific. Veşmântul slav venea însoţit de o desfoliere a spiritului românesc pentru remodelarea lui după un calapod nefiresc. Efectul bumerangului funcţionează însă implacabil. ,,Genialele” intervenţii ale lui Stalin în lingvistică răstoarnă buturuga mică Marr. Articolul Marxismul şi problemele lingvistice îl pune în dificultate până şi pe profesorul Alexandru Graur, care se limitează, rizibil, la un simulacru de examen în sesiunea respectivă.

Refugiul din faţa rusificării forţate îl oferă cursurile Liceului Francez de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii, condus de profesorul Marcel Fontaine, cel ce avea să înfiinţeze la Paris, la RFI, postul de radio în limba română, la care ,,şi-au făcut ucenicia ,,pe unde scurte” Monica Lovinescu şi Adriana Georgescu.” (p. 90) Mulţi ani mai târziu, încercând să afle ce evenimente din ţară fuseseră cunoscute de Marcel Fontaine, Micaela Ghiţescu avea să descopere că arhiva românească a postului de radio se găseşte în Germania, la biblioteca Institutului Român din Freiburg. În anii tinereţii, această oază de francofonie o aduce în preajma unor personalităţi admirabile: Roland Barthes, bibliotecar la Institutul Francez, şi scriitorul Cezar Petrescu, ale cărui surori, Smaranda Chéhata, profesoară de franceză, şi Aurelia Stănculescu, medic stomatolog, urmau să fie judecate şi condamnate în lotul francez. Desfiinţarea Institutului în 1948 şi expulzarea profesorilor francezi a fost un moment de ruptură: ,,sufletele noastre fragede au cunoscut atunci prima despărţire de copilărie, şi au încasat prima lovitură a destinului.” (p.90)

,,Il faut espérer dans l’inespéré.”

După 23 august 1944, Micaela Ghiţescu îşi face ucenicia detenţiei politice, asistând la o serie neagră de arestări în propria familie. Încep să dispară, pe rând, feţele celor apropiaţi: sora tatălui, doi fraţi ai mamei, Petre şi Victor Papacostea, vărul Şerban Papacostea. Cea mai dificilă perioadă se identifică cu ,,cel de-al doilea cerc al suferinţei„, după o formulă propusă de Cristina Anisescu (4) în volumul despre psihologul Nicolae Mărgineanu. De altfel, în studiul amintit, cercetătoarea analizează implicaţiile psihologice şi existenţiale asupra celor rămaşi în afara gratiilor, care suferă mai întâi ,,prin empatie cu cel închis, dispărut”, apoi din cauza unor restricţii sociale ce minează însăşi capacitatea de supravieţuire. Această parte a memoriilor are o importantă valoare documentară, probată prin recursul la actele oficiale din dosarele Securităţii. La nivel textual se remarcă precizia referinţelor cronologice şi spaţiale, precum şi a contextelor consemnate. Noul val de arestări început în 15 august 1952 este un avertisment sumbru pentru familia sa. În această zi este arestată profesoara Smaranda Chéhata, care avea să primească cea mai aspră condamnare din întregul lot francez: închisoarea pe viaţă. Arestările se fac după un modus operandi deja cunoscut şi divulgat în şoaptă de martori: răpiri pe stradă sau descinderi în forţă în timpul nopţii. Micaela Ghiţescu se află acasă în momentul arestării, în noaptea de 24 octombrie 1952. După percheziţia domiciliară efectuată de cei patru sau cinci angajaţi ai Securităţii, este dusă spre infernul concentraţionar cu sinistra dubă neagră. Ultima imagine a tatălui, ,,aceea a unui om prăbuşit pe masa din sufragerie, plângând” (p. 95), anticipează sfârşitul său tragic. Abia după eliberare, autoarea primeşte în plin vestea cumplită a unei noi serii negre, de data aceasta a pierderilor suferite. Bunicul patern, tatăl şi fratele, Andrei, se stinseseră din viaţă, unul după altul, în mai puţin de un an.

Experienţa carcerală începe la kilometrul 0 al centrelor de anchetă din Bucureşti. La închisoarea Uranus, unde este anchetată timp de 13 luni, trăieşte pentru prima dată sentimentul vulnerabilităţii, al fragilităţii fiinţei părăsite în mijlocul unor brute: ,,Eram singură, faţă în faţă cu ,,ei”. (p. 96) Confiscarea ochelarilor de vedere şi înlocuirea lor cu ochelarii orbi, de tablă, constituie un nou motiv de suferinţă. Semiorbirea forţată, lipsa somnului, supravegherea continuă exercitată de gardieni prin vizetă sunt forme incipiente de tortură fizică, dar cu efect în plan psihic. Celula îngustă, fără fereastră şi cu pereţii zugrăviţi în bleumarin, luminată artificial de un bec permanent aprins pentru afectarea ritmului circadian, este tranzitată de deţinute provenind din alte loturi de arestaţi. Programul rutinant şi regulamentul închisorii limitează mişcările până şi în acest spaţiu al suprimării totale a libertăţii. Codul clandestin de comunicare este acelaşi în toată geografia concentraţionară: alfabetul Morse. I se adaugă o modalitate insolită şi imposibil de reprimat de către paznici: fluieratul, expresie a solidarităţii, prin care se regăsesc ultimele resurse de umanitate. În timpul sărbătorilor, reţeaua celulară devine o imensă cutie de rezonanţă. Cântecul celulelor, fluierat de deţinuţi, se amplifică spre disperarea gardienilor. Ziua de 5 martie 1953 simbolizează o adevărată izbândă a sufletelor oprimate. La moartea lui Stalin, în închisoarea Uranus se fluieră Oda bucuriei.

Interogatoriile au loc noaptea şi agravează starea de oboseală. Anchetatorul ,,en titre era relativ cumsecade”. (p. 100). Incult, calos, semianalfabet, posedând un lexic rudimentar, incapabil să exprime un mesaj coerent, face parte din acea galerie de angajaţi de la începuturile Securităţii, care trăiesc acute complexe de inferioritate faţă de intelectualii anchetaţi. Este dublat uneori de superiorul său, în faţa căruia tânăra deţinută resimte o puternică aprehensiune: ,,era înfricoşător, într-adevăr băga spaima în mine: vorbea ameninţător, ridica glasul, trântea dosarele şi mă făcea să presimt că mă va pocni. Nu a făcut-o, dar de el mi-era într-adevăr frică.” (p. 100) În convorbirea televizată cu Eugenia Vodă, Micaela Ghiţescu ridică o problemă asupra căreia nu mai revine în memorii, şi anume cea a interpretării făcute de anchetator în consemnările din procesele-verbale de interogatoriu, din rapoartele şi referatele finale. Intervenţiile denaturează în mod voit adevărul pentru ca informaţiile din dosare să se armonizeze cu şablonul confecţionat pentru întregul lot judecat. Interesant e că această remarcă se conjugă cu una dintre cele mai concise şi limpezi observaţii din literatura de detenţie, privitoare la practica hiperinterpretării. Astfel, scriitorul Emil Manu (5) constată în Infernurile noastre, în virtutea propriului caz: ,,La rândul lui, anchetatorul interpretează şi el (pe baza unor informaţii umflate) şi se simte dator să umfle, să exagereze, periculozitatea ideilor conţinute în notele informative, să tragă concluzii prin care-ţi întocmeşte o fişă inculpativă.” Totul se desfăşoară după o strategie bine pusă la punct, astfel încât dosarele loturilor de învinuiţi să se îndrepte apoi spre simulacrul de proces politic. Pentru Micaela Ghiţescu, proba incriminatoare este corespondenţa purtată cu profesorul Marcel Fontaine după expulzarea acestuia în Franţa. Înainte de plecare, profesorul, iubitor al culturii româneşti, rostise câteva cuvinte prin care-şi exprima speranţa în viitor, oricât de neprielnic s-ar fi arătat: ,,Il faut espérer dans l’inespéré.” (p. 90) Speranţele se spulberă în momentul când scrisorile tinerelor eleve cad în mâinile Securităţii. Principalul cap de acuzare, ,,crimă de înaltă trădare”, devine ulterior ,, complicitate la delict de agitaţie publică” (p. 103). La procesul desfăşurat cu uşile închise, avocatul din oficiu al autoarei se dovedeşte o altă fantoşă a sistemului, părând cu totul în afara cauzei. Confruntarea cu documentele judiciare confirmă autenticitatea mărturisirilor. Pe verso-ul fişei matricole penale întocmite în 5 iunie 1954, după mutarea ,,prevenitei” Micaela Ghiţescu de la Jilava la Mislea, sunt consemnate date precise. Hotărârea judecătorească de condamnare nr. 1288 din 4.XII.953, pronunţată de Tribunalul Militar al Municipiului Bucureşti, o condamnă la 4 ani de corecţie pentru agitaţie publică. Executarea sentinţei este încadrată între 24 octombrie 1952 şi 22 octombrie 1956. Memoriile cuprind însă o informaţie suplimentară de mare importanţă: preşedintele completului de judecată este generalul magistrat Alexandru Petrescu, cel care a judecat în procesul lui Iuliu Maniu, o figură sinistră evocată şi de alţi mărturisitori ai suferinţei: Adriana Georgescu, Ion Ioanid, Nicolae Mărgineanu.

Un tranzit de şapte luni la Fortul 13 Jilava dezvăluie ororile temutului topos carceral. Temniţa grea, subpământeană, dă deţinutelor senzaţia asfixiantă a îngropării de vii. Condiţiile de detenţie sunt insuportabile. În celulele comune, supraaglomerate, viermuiala continuă şi murdăria fizică degradantă strivesc dreptul la intimitate. Duşul, plimbarea, dar mai ales hrana alterată şi insuficientă sunt tot atâtea forme de tortură: ,,Odată, mâncarea mirosea atât de rău, încât paznica ce supraveghea împărţirea se legase cu batista la nas. Alteori ni s-au dat celebrele ,,jumări” cât palma, în care mişunau viermi.” (p. 104). Zilele închisorii au o dinamică a lor, aducând ecourile lui Bughi Mambo Rag, de-atâtea ori auzite în Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt: ,,vorbeam, cântam – în surdină -, povesteam, învăţam limbi străine, ascultam prelegeri pe diferite teme şi, bineînţeles, ne rugam”. (p.105). Tot la Jilava se trăieşte în acei ani în imediata apropiere a morţii, în trecerile fugare prin faţa celulei condamnaţilor la pedeapsa capitală. Alături de ei pier alţi inocenţi. Tânăra prietenă a scriitoarei, Mariana Ionescu, este una dintre aceste victime nevinovate. Atinsă de o tuberculoză galopantă, transferată prea târziu la spitalul penitenciarului Văcăreşti, ea moare la numai două luni de la pronunţarea sentinţei. Cronica filmului Marianne de ma jeunesse, citită de profesorul Fontaine în 1955, la postul de radio în limba română, n-avea să-şi mai găsească auditoarea în viaţă.

Toposul carceral se extinde, Micaela Ghiţescu ajungând la atelierele fostei mănăstiri de la Mislea, tranformată în închisoare politică pentru femei. Descoperă aici că există grade diferite de pedeapsă, iar munca poate fi înţeleasă ca un privilegiu. Comunicarea cu ,,vieţaşele” de la ,,Secretul mare” este cea mai frumoasă expresie a solidarităţii omeneşti într-un timp al suferinţei: ,,în bocancii lor, înşiraţi în faţa uşii (…), le strecuram pe furiş câte un semn, un petic de pânză, un gând, un dor. Iar eu am primit odată din camera lor o batistuţă albastră, brodată, în roşu şi alb, cu iniţialele mele…” (p. 109) Dincolo de micile calinerii răzbat doar numele: Maria Golescu, Eleonora Bunea, Annie şi Bopsie Samuelli. În aceeaşi vreme, nestingherită, ,,Viaţa, ca o nesimţită, continuă.” (p. 108). O lună de izolare la ,,Secretul mic”, cu şoriceii ţopăind prin pat, apoi cinci zile la carceră demonstrează că, într-adevăr, tânăra rebelă e greu de supus. Spre deosebire de alte mărturisiri, gardiencele n-au nume, nici porecle. Fete simple, cu un intelect modest, gestionează punitiv desele conflicte cu deţinutele. Poezia, muzica clasică fredonată sau fluierată, micile dramatizări, învăţarea limbilor străine fac parte din arsenalul spiritual al supravieţuirii în detenţie. Tortura psihologică revine în forme mai insidioase, printr-un atac emoţional cu dublu tăiş regizat de colonelul Dorobanţu, noul comandant al închisorii, mutat de la Aiud în locul lui Vişinescu. Gestul său de încurajare a expedierii cărţilor poştale spre cei de acasă, apoi deturnarea coletelor trimise de familii este de un cinism înfiorător. Toţi ajung victimele farsei acestui dement: ,,Sinistră cacealma a colonelului Dorobanţu.” (p. 115). Libertatea este o iluzie inclusiv pentru cei de afară.

În urma Convenţiei de la Geneva din 1955, sunt amnistiate toate pedepsele mai mici de 5 ani. Pe fişa matricolă penală a autoarei, în dreptul ieşirilor definitive sunt înregistrate data de 6 octombrie 1955 şi baza legală, Decretul de amnistie 421/55. Portretul unei mislence la eliberare trădează urmele condiţiilor inumane din temniţele comuniste: ,,toate eram îmbrăcate în haine mai mult sau mai puţin zdrenţuite, încălţate cu pantofi scâlciaţi şi rupţi, aveam feţele supte şi păream încă hăituite…” (p. 118). Mulţi ani mai târziu, după 1990, intervine un straniu şi superfluu proces de reabilitare, greu de înţeles în condiţiile în care faptele fuseseră deja amnistiate. Problema de ordin moral este în ce măsură o acţiune în justiţie are dreptul să şteargă memoria: ,,justiţia şi-a făcut datoria! Buretele nesimţirii a şters, într-adevăr, TOT.” (p. 276).

Panaceul supravieţuirii

Reîntoarcerea în societate nu este lipsită de şocuri şi de trista constatare că întreaga viaţă îi fusese furată. Pe lângă pierderea tatălui şi a fratelui, Micaela Ghiţescu trece printr-o serie de privaţiuni: cheltuieli de judecată, restricţii de studii şi de muncă, restrângerea spaţiului locativ. Peste tot este urmărită de stigmatul dosarului de fostă deţinută politică. În zodia mediocrităţii, ,,serviciul de cadre era atotputernic” (p.129), omniscient şi ubicuu, plin de aplomb. Înţelege curând că sistemul de drept al statului totalitar o priveşte numai în domeniul obligaţiilor şi sancţiunilor. Împarte experienţa postcarcerală cu unchiul său, Victor Papacostea, eliberat de la Sighet după 5 ani şi 3 luni de detenţie, fără judecată şi condamnare. Reputatul istoric pare să se bucure de un fragil moment de reabilitare. La iniţiativa lui Gheorghiu-Dej, devenit brusc interesat de problemele din Balcani, i se cere să resusciteze Institutul Balcanic şi publicaţia acestuia. Nimic nu împiedică însă rearestarea lui Victor Papacostea în 1957, într-un an ce inaugurează un nou şir de represiuni şi violenţe. Înainte de dramaticul moment, unchiul îşi ajută nepoata să se reînmatriculeze la Facultatea de Filologie, unde e primită cu braţele deschise de rectorul Boris Cazacu şi decanul Ion Brăescu. Urmează cei mai dificili ani din viaţă, umbriţi de neputinţa reintegrării, întreţinută de cerberii purităţii politice, a căror ură nedisimulată e direcţionată prin rechizitorii aprinse. Autoarea înţelege că mecanismele fostului regim funcţionează şi astăzi prin aceşti vehemenţi politruci şi delatori, care dau verdicte, fac evaluări, operează respingeri. Una dintre cele mai umilitoare scene are loc la Centrul de Dialectologie condus de Alexandru Rosetti. Micaela Ghiţescu este respinsă cu furie vehementă de tovarăşa Ana Canarache, sora lui Alexandru Graur şi mama singurei eleve nearestate în lotul francez. Simte că viaţa îi este, din nou, furată. Nerepartizată, rătăcind timp de doi ani prin labirintul pauperităţii, adesea la limita subzistenţei, se vede nevoită să vândă biblioteca de specialitate a tatălui. Ultima înfrângere e îndepărtarea rapidă de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, unde reuşise să ajungă prin concurs.

Şansele unui nou început vin dinspre ,,sectorul ştiinţific” (p. 132). Devine traducător tehnic la Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentelor şi de Cercetări Farmaceutice, unde îl cunoaşte pe viitorul soţ, directorul şi întemeietorul instituţiei, profesorul universitar Petre Ionescu-Stoian. Reputat om de ştiinţă, format în preajma profesorilor N. Georgescu-Roegen, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, ar putea fi un alter ego al tatălui: ,,Personalitatea lui copleşitoare, dorinţa mea de a fi la înălţime, legătura dintre noi completă pe toate planurile sunt greu de cuprins în câteva pagini.” (p. 165) Absolvent al Facultăţii de Farmacie din cadrul Institutului Medico-Militar, profesorul reuşeşte aproape imposibilul într-un timp neprielnic pentru cercetarea în domeniul farmaceutic: redactează cursuri de specialitate, devine membru în Prezidiul Academiei de Ştiinţe Medicale, preşedinte al Societăţii de Farmacie, preşedinte al unor congrese naţionale, expert al organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, membru al unor societăţii academice internaţionale din Polonia, SUA, Franţa, Spania. În calitate de preşedinte al Comisiei Medicale intră în conflict cu Adrian Păunescu, iniţiatorul unei campanii, purtate în revista Flacăra, împotriva cercetării ştiinţifice în domeniu, încurajând varii remedii îndoielnice. La şedinţa specială a Academiei de Ştiinţe Speciale, poetul creează o impresie hilară, un grotesc amestec de cabotin, clovn şi histrion ditirambic.

Portretul savantului este reconstituit din paginile sale de mărturisiri, inserate după acelaşi model ca cel din capitolele dedicate tatălui, însoţite de un panegiric redactat de colaboratorii săi şi de scrisori ale prietenilor. Prietenia profesorului Ionescu-Stoian cu Emanuel Merdinger, profesor universitar american de origine română, marchează începutul unei frumoase colaborări şi prilejuieşte fericite călătorii spre Universitatea din Gainesville, Florida. Interacţiunea lumilor demonstrează că Vestul nu crede sau nu înţelege felul cum ochiul vigilent al Securităţii supraveghează totul. O nouă călătorie, de data aceasta pentru o conferinţă la Facultatea de Farmacie din Iowa City, prinde în itinerariul ei un popas la Ambasada României din Washington. Aici, autoarea şi soţul ei descoperă că, până şi pe tărâmul libertăţii, spaţiile româneşti sunt guvernate de teamă şi restricţii. În locaţia ambasadei, blindată de tehnica operativă de interceptare, trebuie să se vorbească în şoaptă. Ori să se recurgă la un dublu limbaj, în măsura în care cuvintele nu mai servesc decât la perpetuarea minciunii. Cuplului îi sunt permise şi alte călătorii în afara graniţelor, paşaportul, actul oficial al condiţiei umane, conferindu-le măcar iluzia demnităţii: ,,Cât aveam paşaportul în mână şi-l citeam şi răsciteam şi-l mângâiam şi dezmierdam, mă simţeam om. După ce-l depuneam, reveneam la condiţia de sclav.” (p. 196). Prima întâlnire cu ,,visul visurilor mele…” (p. 194). este o amară înfrângere şi nu exclude o compensaţie ulterioară. Pentru Micaela Ghiţescu, iubitoare a culturii portugheze, există un orizont de aşteptare, un spaţiu imaginar care nu se lasă cucerit. Nu încă. Fără îndoială, prin aceste contribuţii cartea Micaelei Ghiţescu dobândeşte o viaţă a ei, proprie, intrând într-un spectaculos joc al perspectivelor. Din nefericire, cozile interminabile şi frigul din anii ’80 sunt fatale sănătăţii soţului, acest om cu totul deosebit, care se stinge din viaţă în 1985.

Fluxul memoriei readuce şi chipul lui Andrei, fratele mai mic, victima unui accident în timp ce escalada peretele muntelui din preajma Buştenilor. Scenele din viaţa pierdută sunt recuperate prin transcrierea paginilor dintr-un volum dedicat iubitorilor de drumeţii montane. Mult mai târziu, autoarea descoperă că, de fapt, sfârşitul tragic al tânărului ar fi putut avea legătură cu o violentă coliziunea a sa cu un securist ce arestase un partizan în munţi.

Primele colaborări la Editura Univers şi Editura Ştiinţifică i se datorează tot unchiului Victor Papacostea. Societatea românească a timpului e plină de rude ale deţinuţilor politici şi toţi se ajută reciproc, necondiţionat. I se oferă apoi şansa unui post de lector de franceză la Facultatea de Matematică, unde are surpriza să descopere, abia cu ocazia examenului, că una dintre studente este chiar Zoia Ceauşescu. Examinata nu frecventase cursurile şi, firesc, apar momente destul de stânjenitoare la evaluare. Incoruptibilă şi verticală, profesoara o apreciază onest, fără compromisuri sau resentimente. Biblioteca Centrală Pedagogică, locul unde Micaela Ghiţescu lucrează 17 ani ca redactor, reprezintă un neaşteptat liman de normalitate: ,,La Bibliotecă am găsit o oază de calm, bună-cuviinţă, înţelegere, dar şi de ,,dalmaţieni” (în sensul pozitiv al cuvântului). Dacă i-aş fi căutat, nu aş fi putut să-i găsesc mai potriviţi: directorul adjunct fusese condamnat în lotul Noica (Sandu Lăzărescu, n.n.), o colegă fusese deportată cu familia în Bărăgan, unii îşi depuseseră cererile de plecare în Israel, alţii îşi făcuseră formele de reîntregire a familiei în Germania Federală, mulţi colegi aparţineau unor familii de vază altădată, marginalizaţi sau chiar persecutaţi odată cu instaurarea comunismului.” (p.163).

Încet, încet, lumea pare să se schimbe. Cel mai fericit moment e provocat de clipele petrecute în compania lui Luis Mariano, sosit în România pentru un concert la Sala Radio. Scena este redată cu umor senin şi naturaleţe: ,,Când să-mi scot batista din geantă (şi era o geantă veche, pe care o purtam de mult, fără să fi păţit până atunci aşa ceva), mi-a zburat mânerul în mijlocul restaurantului… S-a sculat Luis Mariano şi mi l-a adus: ,,La moitié de votre sac vient de s’envoler…” Dacă nici atunci n-am intrat în pământ…” (p. 159). În ultimii ani ai comunismului se manifestă subtile forme de rezistenţă prin cultură. Autoarea recunoaşte că teritoriul fusese pe deplin aservit ideologicului, iar eminenţele cenuşii, precum Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, îl păzeau cu cerbicie. Totuşi, sunt posibile evadări spirituale. Într-un târziu de toamnă, la Sala Radio, Corul Madrigal a interpretat colinde, iar o punere în scenă a Burghezului gentilom de Molière a evocat spectatorilor adevărata situaţie politică a ţării. O nouă evadare din blocul comunist, în 1987, ilustrează adevărata condiţie a călătorului român din acele timpuri, redus la necesitatea micului comerţ de ocazie pentru supravieţuirea dincolo de graniţe. Naraţiunea precipitată înregistrează succint numele oraşelor, locurile şi condiţiile de cazare, în stilul unui ghid de călătorie: Iugoslavia, Milano (la verişoara Rodica), Paris, Barcelona, Lisabona, München, Budapesta. Pasajul lusitan constituie o excepţie. Reintrarea în plină glorie în capitala ţării se răsfrânge într-un curcubeu de reflexii generos mixate în creuzetul auriului de iunie: ,,A doua zi însă am intrat triumfal în Lisabona, pe o dimineaţă strălucitoare de iunie, traversând podul peste Tejo şi având în faţă terasele cu minunatele acoperişuri roz ale oraşului visurilor mele. Era o zi de glorie a Lisabonei. Zi de duminică, cer senin, de albastrul pe care doar capitala Portugaliei îl poate oferi.” (p. 229).

Zilele de la sfârşitul lui decembrie 1989 o găsesc pe Micaela Ghiţescu conectată la vocea ,,Europei Libere”, apoi pe străzi, în mijlocul mulţimii, strigând şi cântând, în acea frenezie colectivă a cărei speranţă aurorală avea să se stingă destul de repede: ,,Mi-amintesc de Praga 68: după fotografii şi filme au putut să fie identificaţi manifestanţii şi apoi arestaţi. Am o căciuliţă de lână mov pe cap: recognoscibilă de departe. Ei şi. Nu, nu mi-e frică. E frumos (adevărată primăvară în decembrie), e bine. Îngenunchem, ne rugăm pentru morţii Timişoarei.” (p. 236) Parantezele ce cuprind scurte texte scrise cu majuscule ridică întrebări despre arestări, terorişti, victime, identifică dileme privitoare la rolul lui Ion Iliescu, înregistrează momentele cele mai dramatice din timpul confruntărilor. Destul de curând, Piaţa Universităţii şi mineriadele dezvăluie adevărata faţă a postcomunismului românesc.

,,Legendara traducătoare”

Ieşirea din marasmul existenţei postcarcerale se datorează activităţii de traducătoare şi, mai ales, limbii portugheze. După ce finalizează traducerea din engleză a romanului Joseph Andrews de Henry Fielding, află cu stupoare, de la directoarea adjunctă a Editurii Univers, că nu are nici măcar dreptul la semnătura de traducător. Şantajul profesional este cu atât mai abject cu cât viitoarele colaborări îi pot fi respinse din pricina existenţei unui număr considerabil de traducători din limbile de circulaţie internaţională. Salvarea vine din sfera limbii portugheze: ,,Şi am înţeles atunci că numai din direcţia asta îmi va veni salvarea, ca intelectual şi ca om de litere. Pe negândite, dar nu scutită de mari eforturi, am devenit ,,Specialista în portugheză”…” (pp. 136-137) Accesul la o nouă limbă şi o nouă cultură este îngreunat de lipsa oricăror materiale auxiliare: dicţionare retroversive, gramatici, studii de iniţiere în fascinanta civilizaţie lusitană. Calea îi este netezită cu generozitate de lingvistul Fernando Venâncio Peixoto da Fonseca şi de scriitorul Orlando de Albuquerque, care-i oferă preţioase surse de documentare, dar şi bucuria unor serii epistolare, prilej de exerciţiu în limba portugheză: ,,Cu drăgălăşenia, amabilitatea, şi bunăvoinţa pe care aveam să le întâlnesc mai târziu (mult mai târziu) şi la alţi compatrioţi ai săi, profesorul Fonseca îmi lămurea toate nedumeririle.” (p. 137). Lectorul interesat de acest aspect va descoperi informaţii despre scriitorii portughezi traduşi de Micaela Ghiţescu: Eça de Queiroz, Urbano Tavares Rodrigues, Ruben A., Fernando Pessoa, Amérigo Guerreiro de Sousa, António Lobo Antunes, Rui Zink, Almeida Faria, Lídia Jorge, Gonçalo M. Tavares.

Din acelaşi interviu acordat Eugeniei Vodă reiese că activitatea de traducere i-a imprimat o disciplină interioară, formându-i calităţile unui bun traducător: ,,să lucreze cu pasiune şi să aibă probitatea de a recunoaşte, dacă nu ştie ceva, să caute, să nu arunce vorbele aşa cum îi vin.” (p. 39). Traducătorul este a doua voce a cărţii, un dublu al scriitorului şi o călăuză a cititorului în limba sa naţională.

Pagini valoroase divulgă mecanismele cenzurii din perioada dinainte de 1990, exercitată, în egală măsură, asupra traducerilor. Ar merita ca aceste notaţii să completeze capitolele respective dintr-o istorie a comunismului, pentru că dezvăluie felul cum traducerile devin texte subversive pentru supravieţuirea marii literaturi universale în conştiinţa publicului cititor din România vremii, dar şi influenţa nefastă a cenzorilor de serviciu în alcătuirea listelor de scriitori interzişi.

Recompensele oferite sunt pe măsura activităţii: prima medalie numită ,,Premiu de traducere” acordată de Societatea de Limbă Portugheză, decorarea cu ordinul brazilian ,,Rio Branco” la Ambasada Braziliei la Bucureşti, burse în Franţa (la Arles şi Paris) şi în Portugalia (la Lisabona). O importantă bursă îi este acordată de Fundaţia Gulbenkian, despre fondatorul căreia a scris un frumos eseu Emanuela Ignăţoiu-Sora în revista virtuală LaPunkt. Pătrunde în viaţa literară portugheză, se bucură de zilele unei Lisabone ce respiră literatură şi trăieşte într-o eternă explozie de prietenie, solidaritate, în acea atmosferă caldă, ,,la focul de artificii al discuţiilor, schimb de idei ţâşnind ca din mitralieră, formule surprinzătoare lansate şi prinse din zbor ca mingi de ping-pong, causticitate, ironie, entuziasm – dar niciodată răutate gratuită, bârfe, meschinărie.” (p. 258) Fiecare bursă, ofertă editorială sau dovadă de recunoaştere internaţională a prestigioasei sale activităţi de traducere devin tot atâtea compensaţii, dar şi regrete pentru anii pierduţi ai tinereţii când acestea i-au fost interzise: ,,Toate aceste distincţii, care mă onorează, nu au fost câtuşi de puţin ,,râvnite” de mine, chiar dacă, venind târziu, ele au compensat într-o mare măsură ,,bagajul de umilinţe” cu care am pornit în viaţă.” (p. 291).

Conchidem că încercarea de a prinde în câteva pagini întregul spirit al memoriilor Micaelei Ghiţescu nu poate releva decât aspectele cele mai vizibile. Mai departe, esenţa ei trebuie explorată printr-o lectură atentă. Revenind simetric la o observaţie din deschiderea acestui studiu, ne reţine privirea o afirmaţie a scriitoarei, prin care explică natura aproximativă a consemnărilor: ,,nu mi-am notat nimic şi nici nu am ţinut un jurnal, totul se desfăşoară pe firul amintirilor, în ani aproximativi, înainte sau după căderea comunismului…” (s.a. – p.148). Densitatea informaţiilor, preciza onomastică, acurateţea memoriei, calităţi care conferă acel haló inefabil naraţiunii, dovedesc contrariul. În sprijinul acestei idei vine afirmaţia lui Alexandru Paleologu (6) din volumul de eseuri Despre lucrurile cu adevărat importante: ,,Cu cât e mai încărcată (memoria, s.n.), cu atât e mai precisă, mai vie, mai abundentă şi mai promptă.” Concepută ca un monolog împotriva uitării şi a indiferenţei, cartea Micaelei Ghiţescu este, deopotrivă, un eveniment şi un succes editorial al anului 2012.

1. Toate citatele din volumul prezentat sunt din ediţia Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie. Bucureşti: Humanitas, 2012.

2. Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Trad. de Ion Dur şi Mircea Ivănescu. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 574.

3. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 56.

4. Nicolae Mărgineanu: un psiholog în temniţele comuniste. Ediţie îngrijită de Cristina Anisescu; prefaţă de Adrian Neculau. Iaşi: Polirom, 2006, p. 429.

5. Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie. Bucureşti: Crater, 1993, p. 37.

6. Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante. Bucureşti: Cartea Românească, 2006, p. 58.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *