Jorge Luis Borges, „Celălalt”

Faptul s-a petrecut în luna februarie a anului 1969, la nord de Boston, în Cambridge. Nu l-am aşternut pe hîrtie atunci, deoarece primul meu gînd a fost să-l dau uitării, pentru a nu-mi pierde judecata. Acum, în 1972, mă gîndesc să-l scriu totuşi, căci, dacă ceilalţi îl vor citi ca pe o poveste, cu vremea va deveni, poate, astfel şi pentru mine.

Ştiu că a fost aproape atroce în clipele desfăşurării lui, şi mai mult chiar în lungile nopţi de nesomn ce i-au urmat. Asta nu înseamnă că relatarea lui îl poate tulbura pe un terţ.
Era în jurul ceasurilor zece ale dimineţii. Stăteam pe o bancă, sprijinit comod şi avînd în faţă rîul Charles. La vreo cinci sute de metri în dreapta mea se afla un edificiu înalt, al cărui nume nu l-am ştiut niciodată. Apele cenuşii duceau cu ele mari bucăţi de gheaţă. În mod inevitabil, rîul m-a făcut să mă gîndesc la timp. Milenara imagine a lui Heraclit. Noaptea dormisem bine; cursul ţinut în după-amiaza precedentă izbutise, cred, să-i intereseze pe studenţi. În jur nu era nici ţipenie de om.

Am avut dintr-odată impresia (despre care psihologii afirmă că ar corespunde stărilor de oboseală) că am mai trăit cîndva acel moment. La capătul opus al băncii mele se aşezase cineva. Aş fi preferat să fiu singur, însă n-am vrut să mă ridic îndată, pentru a nu părea nepoliticos. Celălalt începuse să fluiere. Atunci s-a declanşat prima din multele emoţii ale acelei dimineţi. Ceea ce fluiera, ceea ce încerca să fluiere (niciodată auzul meu n-a fost prea sigur) era varianta creolă a Mahalalei lui Elías Regules. Stilul ei m-a purtat îndărăt spre un patio care nu mai există şi spre memoria lui Álvaro Melián Lafinur, care a murit cu ani în urmă. Apoi am auzit cuvintele. Erau din strofa de început. Glasul nu era cel al lui Álvaro, dar voia să semene cu al lui Álvaro. L-am recunoscut îngrozit.

M-am apropiat şi i-am spus:
— Domnule, sînteţi oriental sau argentinian?
— Argentinian, dar din 1914 locuiesc la Geneva, a fost răspunsul.
A urmat o lungă tăcere. L-am întrebat:
— La numărul 16, pe strada Malagnou, în faţa bisericii ruse?
Mi-a răspuns afirmativ.
— În acest caz, i-am spus cu hotărîre, vă numiţi Jorge Luis Borges. Şi eu sînt tot Jorge Luis Borges. Ne aflăm în anul 1969, în oraşul Cambridge.
— Nu, mi-a răspuns cu propriul meu glas, oarecum îndepărtat.
După cîteva clipe a insistat:
— Mă aflu la Geneva, pe o bancă, la cîţiva paşi de Ron. Ciudat este că semănăm, dar dumneavoastră sînteţi mult mai vîrstnic şi aveţi părul încărunţit.

I-am răspuns:
— Îţi pot dovedi că nu mint. O să-ţi spun lucruri pe care un necunoscut n-ar putea să le ştie. Avem acasă un vas de argint pentru mate, cu piciorul în formă de şarpe, adus de străbunicul nostru din Perú. Mai este acolo un lighenaş de argint care se atîrna la oblînc. În dulapul din camera ta se află două şiruri de cărţi. Toate trei tomurile celor O mie şi una de nopţi ale lui Lane, cu gravuri în oţel şi note „în corp mic“ între un capitol şi altul, dicţionarul latin al lui Quicherat, Germania lui Tacit în latină şi în versiunea lui Gordon, un Don Quijote în ediţia Garnier, Războiul de sînge al lui Rivera Indarte, cu dedicaţia autorului, Sartor Resartus al lui Carlyle, o biografie a lui Amiel şi, ascuns îndărătul celorlalte, un volum broşat despre obiceiurile sexuale ale popoarelor balcanice. Şi n-am uitat nici o anume seară la un etaj întîi din piaţa Dubourg.

— Dufour, mă corectă.
— E drept, Dufour. Eşti mulţumit cu atît?
— Nu, mi-a răspuns. Dovezile acestea nu dovedesc nimic. Dacă visez, este firesc să ştiu ceea ce ştiu. Prolixa înşiruire e întru totul inutilă.
Obiecţia lui era justă. I-am răspuns:
— Dacă această dimineaţă şi această întîlnire se desfăşoară în vis, fiecare din noi trebuie să-şi închipuie că cel care visează este el. Poate că vom înceta să visăm, poate că nu. Deocamdată, obligaţia noastră evidentă este aceea de a accepta visul, aşa cum am acceptat universul şi faptul de a ne fi născut şi de a privi cu ochii şi de a respira.
— Şi dacă visul va dura? întrebă tulburat.
Pentru a-l linişti şi a mă linişti, am simulat un calm pe care, în mod sigur, nu-l aveam. I-am spus:
— Visul meu a durat mai bine de şaptezeci de ani. Şi, de altminteri, atunci cînd te deştepţi, te regăseşti, în mod fatal, pe tine însuţi. E tocmai ce ni se întîmplă acum, cu deosebirea că sîntem doi. Nu vrei să ştii ceva despre trecutul meu, care e viitorul ce-ţi stă în faţă?
Consimţi fără o vorbă. Am continuat, uşor confuz:

— Mama e teafără şi sănătoasă în casa ei de la intersecţia străzilor Charcas şi Maipú, la Buenos Aires, dar tata a murit acum aproape treizeci de ani. A murit de inimă. L-a doborît o hemiplegie; mîna stîngă deasupra celei drepte părea mîna unui copil peste aceea a unui gigant. A murit cu nerăbdarea de a muri, dar fără o tînguire. Bunica noastră murise în aceeaşi casă. Cu puţine zile înainte de a se stinge, ne-a chemat pe toţi şi ne-a spus: „Sînt o femeie tare bătrînă, care se sfîrşeşte prea încet. Să nu se tulbure nici unul dintre voi pentru un lucru aşa de firesc şi de obişnuit“. Norah, sora ta, s-a măritat şi are doi copii. Apropo, pe-acasă ce mai e?

— Bine. Tata, ca de obicei, cu glumele lui antireligioase. Aseară a născocit că Iisus era asemenea acelor gaucho evazivi care nu vor să-şi ia nici o răspundere, şi asta l-a făcut să predice în parabole.
Şovăi o clipă şi apoi mă întrebă:
— Dar dumneavoastră?
— Nu ştiu numărul cărţilor pe care le vei scrie, dar ştiu că sînt destule. Vei scrie versuri care îţi vor aduce o bucurie fără seamăn şi povestiri de tip fantastic. Vei ţine cursuri, ca şi tata şi ca atîţia alţii din sîngele nostru.
M-am bucurat că nu m-a întrebat nimic despre eşecul ori succesul cărţilor. Am schimbat tonul şi am continuat:

— Cît priveşte istoria… A mai avut loc un război, aproape între aceiaşi antagonişti. Franţa a capitulat curînd; Anglia şi America au desfăşurat împotriva unui dictator german, pe nume Hitler, ciclica bătălie de la Waterloo. Buenos Aires, către 1946, a generat un nou Rosas, destul de asemănător cu străbunul nostru. În ’55, provincia Córdoba ne-a salvat, aşa cum altădată o făcuse Entre Ríos. Acum, lucrurile merg rău. Rusia încearcă să pună stăpînire pe planetă. America, frîntă de superstiţia democraţiei, nu se decide să fie un imperiu. Pe zi ce trece, ţara noastră e tot mai provincială. Mai provincială şi mai încrezută, de parcă ar ţine ochii închişi. Nu m-ar surprinde ca predarea latinei să fie înlocuită cu cea a limbii guarani.
Am observat că abia mă urmărea. Teama elementară de ceea ce e imposibil şi totodată cert îl paraliza. Eu, care n-am fost părinte niciodată, am simţit brusc un val de afecţiune faţă de acest sărman băiat, mai apropiat mie decît dacă ar fi fost trup din trupul meu. Am văzut că strîngea în mînă o carte. L-am întrebat ce este.
— Posedaţii sau, după mine, Demonii lui Feodor Dostoievski, mi-a replicat, nu fără vanitate.
— Mi s-a şters din minte. Cum este?
Îndată ce am rostit-o, am înţeles că întrebarea mea era o blasfemie.
— Maestrul rus, a afirmat tranşant, a pătruns mai adînc decît oricine în labirinturile sufletului slav.
Această tentativă retorică mi-a părut o dovadă a faptului că se mai liniştise.
L-am întrebat ce alte tomuri ale maestrului a mai citit.
Enumeră două sau trei, printre care şi Dublul.
L-am întrebat dacă în cursul lecturii lor distinge bine personajele, aşa cum se întîmplă cînd îl citeşti pe Joseph Conrad, şi dacă intenţionează să-şi extindă investigarea asupra întregii sale opere.
— Adevărul este că nu, răspunse el, oarecum surprins.
L-am întrebat ce scrie şi mi-a spus că pregăteşte un volum de versuri care se va intitula Imnurile roşii. Se gîndise şi la Ritmurile roşii.
— De ce nu? i-am spus. Poţi invoca antecedente ilustre. Versul albastru al lui Rubén Darío, cîntecul cenuşiu al lui Verlaine.
Fără să ia vorbele mele în seamă, mi-a precizat că versurile lui vor cînta fraternitatea tuturor oamenilor. Poetul vremurilor noastre nu poate întoarce spatele epocii sale.
Am rămas pe gînduri şi l-am întrebat dacă într-adevăr se simte fratele tuturor. De pildă, al tuturor funcţionarilor de la pompe funebre, al tuturor poştaşilor, al tuturor scafandrilor, al tuturor celor ce locuiesc pe partea numerelor pare, al tuturor afonilor etc. Mi-a spus că versurile lui se referă la marea masă de paria şi de oprimaţi.
— Masa ta de paria şi de oprimaţi, i-am răspuns, nu e decît o simplă abstracţiune. Doar indivizii există, dacă admiţi că există cineva. Omul de ieri nu e omul de azi, a afirmat cîndva un grec. Noi doi, pe această bancă din Geneva ori din Cambridge, constituim, poate, dovada.
Dincolo de severele pagini ale Istoriei, faptele memorabile se dispensează de fraze memorabile. Un om în clipa morţii încearcă să-şi aducă aminte de o ilustraţie întrezărită în copilărie; soldaţii gata să se arunce în luptă vorbesc despre noroi sau despre sergent. Situaţia noastră era unică şi, ca să fiu sincer, nici unul dintre noi nu se arăta pregătit. Vorbeam, în mod fatal, despre literatură. Mă tem că n-am spus altceva decît le spun de obicei ziariştilor. Tînărul meu alter ego credea în inventarea sau descoperirea unor metafore noi; eu, în metaforele ce răspund afinităţilor intime şi notorii şi pe care imaginaţia noastră le-a acceptat de mult. Bătrîneţea oamenilor şi amurgul, visul şi viaţa, curgerea timpului şi a apei. I-am expus această părere, pe care, după ani, aveam s-o expun în carte.
Aproape că nu mă asculta. Deodată îmi spuse:
— Dacă dumneavoastră aţi fost eu însumi, cum se explică faptul de a fi uitat întîlnirea cu un domn în vîrstă care în 1918 v-a spus că şi el este Borges?
Nu mă gîndisem la această dificultate. I-am răspuns fără convingere:
— Poate că a fost atît de ciudat, încît m-am străduit să-l uit.
Riscă o întrebare timidă:
— Cum vă merge memoria?
Am înţeles că, pentru un băiat care nu împlinise încă douăzeci de ani, un om de peste şaptezeci era aproape un mort. I-am răspuns:
— Începe să se asemene cu uitarea, dar izbuteşte încă să extragă ce i se solicită. Învăţ anglo-saxona şi nu sînt ultimul din clasă.
Discuţia noastră durase mult prea mult pentru a mai fi cea dintr-un vis.
Pe neaşteptate, mă fulgeră un gînd.
— Îţi pot dovedi pe loc că nu mă visezi, i-am spus. Ascultă bine acest vers, pe care nu l-ai citit niciodată, după cîte îmi amintesc.
Şi, încet, am recitat faimosul vers:
L’hydre – univers tordant son corps
écaillé d’astres.
Am simţit aproape înfricoşata lui uimire. L-a repetat cu glas scăzut, savurînd fiecare cuvînt strălucitor.
— E adevărat, a şoptit el. Eu nu voi putea scrie niciodată un vers ca acesta.
Hugo ne unise.
Ceva mai înainte, el repetase cu fervoare, acum îmi amintesc, acea scurtă scriere în care Walt Whitman rememorează o împărtăşită noapte în faţa mării, cînd se simte cu adevărat fericit.
— Dacă Whitman a cîntat-o, am observat, e pentru că o dorea şi nu s-a petrecut. Poemul este în cîştig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei mari dorinţe, şi nu istoria unui fapt.
Mă privi ţintă.
— Nu-l cunoaşteţi, a exclamat. Whitman e incapabil de minciună.
O jumătate de veac nu trece în zadar. Din conversaţia noastră de inşi cu lecturi variate şi gusturi diferite, mi-am dat seama că nu ne vom putea înţelege. Eram prea deosebiţi şi prea asemănători. N-am fi putut să ne înşelăm unul pe altul, ceea ce face dialogul dificil. Fiecare din noi era pastişa caricaturală a celuilalt. Situaţia era prea anormală ca să se poată prelungi. Să-i dau sfaturi sau să mai stăm de vorbă ar fi fost întru totul zadarnic, de vreme ce destinul lui inevitabil era să fie cel ce sînt.
Deodată mi-am amintit o fantezie a lui Coleridge. Un om visează că străbate paradisul şi că drept dovadă i se dă o floare. Cînd se trezeşte, floarea se află lîngă el.
Îmi veni în minte un artificiu analog.
— Ascultă, am întrebat, ai ceva bani la tine?
— Da, mi-a răspuns. Cam douăzeci de franci. Diseară îl invitasem pe Simon Jichlinski la Crocodile.
— Spune-i lui Simon că va practica medicina la Carouge şi că va face mult bine… Acum, dă-mi una din monedele tale.
Scoase trei scuzi de aur şi cîteva piese mici. Fără să înţeleagă, îmi întinse una dintre cele de aur.
Eu i-am oferit una din acele imprudente bancnote americane care au valori foarte diferite şi aceleaşi dimensiuni. A cercetat-o cu aviditate.
— E cu neputinţă, a strigat. Are ca dată 1964.
(Cîteva luni mai tîrziu, cineva mi-a atras atenţia că bancnotele nu au dată.)
— Toate astea ţin de miracol, a izbutit să rostească, şi miracolul înspăimîntă. Cei ce-au fost martori la învierea lui Lazăr trebuie să fi fost cuprinşi de groază.
Nu ne-am schimbat defel, mi-am spus. Întotdeauna referinţele livreşti.
Făcu hîrtia fărîme şi îşi luă înapoi moneda.

Eu hotărîsem s-o arunc în rîu. Arcul trasat de scudul de argint pierzîndu-se în rîul de argint ar fi conferit istoriei mele o imagine trăită, dar soarta n-a voit.
I-am răspuns că supranaturalul, dacă se întîmplă a doua oară, încetează de a mai înspăimînta. I-am propus să ne întîlnim a doua zi, tot pe acea bancă aflată în două epoci şi în două locuri.
A încuviinţat pe dată şi a constatat, fără să se uite la ceas, că s-a făcut tîrziu. Amîndoi minţeam şi fiecare ştia că interlocutorul lui minte. I-am spus că aştept pe cineva care să vină să mă ia de aici.
— Să vină să vă ia? s-a mirat el.
— Da. Cînd vei fi ajuns la vîrsta mea, vei fi pierdut vederea aproape pe de-a-ntregul. Nu vei mai izbuti să vezi decît culoarea galben, şi umbre, şi lumini. Nu te nelinişti. Orbirea treptată nu este un lucru tragic. E ca un lent amurg de vară.

Ne-am despărţit fără a ne fi atins. A doua zi nu m-am mai dus. Probabil că nici celălalt.
Am cugetat mult la această întîlnire, pe care n-am povestit-o nimănui. Cred că am descoperit cheia. Întîlnirea a fost reală, dar celălalt a stat de vorbă cu mine doar în vis şi aşa se face că m-a putut uita; eu am vorbit cu el treaz fiind şi încă mă mai chinuieşte amintirea.
Celălalt m-a visat, dar nu m-a visat în mod riguros. A visat, acum înţeleg, imposibila dată de pe dolar.

traducere de Cristina Hăulică (din vol. Cartea de nisip, colecţia Top 10+, Polirom, 2011), reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *