Într-o conferinţă susţinută la 17 aprilie 1940, Nicolae Iorga, remarcabil cunoscător al culturii italiene, fondator al Casei Române din Veneţia, propunea ascultătorilor, sub pretextul unei scurte expuneri vizând descoperirea unei Italii mai puţin cunoscute, o complexă radiografie a societăţii noastre din prima jumătate a secolului XX.
Astfel, dincolo de subiectivismul propriu oricărui observator, recunoaştem în constatările sale o serie de situaţii familiare, de la dezinteresul multor vizitatori români pentru descoperirea unor oraşe precum Veneţia sau Padova în datele lor fundamentale referitoare la artă, istorie şi tradiţii – inclusiv a paginilor de istorie românească legate de locurile respective – , până la inerţia tipică oficialităţilor autohtone, care, spre exemplu, deşi aplaudă „călduros” ideea istoricului de a strămuta câteva familii de pescari din Chioggia în Dobrogea, cu acordul autorităţilor italiene, pentru a începe pescuitul în larg şi în această regiune, renunţă cu dezinvoltură la punerea în practică a propunerii, „ceea ce – notează ironic Iorga – este o strălucită dovadă de statornicia noastră, în ce priveşte asemenea planuri.”
Este adevărat, completează istoricul, că vizitarea unei ţări străine, îndeosebi a Italiei, n-ar trebui întreprinsă după capriciile modei, „fiindcă se duce toată lumea”, ci cu interes şi înţelegere pentru cultura şi obiceiurile locului. Mai mult, Iorga susţine existenţa unui simţ înnăscut pentru frumos, care, o dată descoperit şi cultivat, i-ar putea determina şi pe români să revină acasă cu jurnale de călătorie pline cu însemnări valoroase, în loc de a cumpăra „mozaicele cele mai ridicole şi lucruri făcute pentru străinii cei mai neînţelegători”. Principala explicaţie pentru această stare de fapt rezidă, în opinia sa, în incapacitatea şcolii româneşti de a cultiva gustul pentru frumos; instituţiile de învăţâmânt sunt, de la ciclul primar la Universitate, prin însăşi înfaţişarea lor, adevăraţi factori de nimicire ai simţului estetic. Urmează, spre argumentare, o plastică descriere a şcolii primare, „care n’are ceardac, care n’are acoperiş, n’are straşină, care este un fel de ladă svârlită în stradă […]”, completată, mai târziu, de „acea închisoare care se cheamă liceu”, şi în final, de Universitate, clădire pe care profesorul o recunoaşte drept „un adevărat aparat de asfixie, în care pe fereastră se vede tot, dar lumina de afară nu intră deloc înăuntru, ceea ce reprezintă un mare triumf al artei.”
În atari condiţii, autorul expunerii se declară împăcat cu perspectiva unui „sportsman român”, care, ajungând la Veneţia, şi-ar propune un slalom la Palatul Dogilor, alergând „cu repeziciunea cuvenită din sală în sală pentru a pleca mai repede”, sau cu recunoaşterea grupurilor de vizitatori români în funcţie de amplitudinea strigătelor de la un trotuar la altul.
Desigur, lucrurile se pot petrece şi altfel, iar în acest punct al discursului se conturează atât bogata sa experienţă în arta descoperirii Italiei, de la străduţe necunoscute la regiuni unde nu ajunge calea ferată, cât şi un vechi ataşament faţă de oameni şi locuri. Italienii sunt deschişi şi primitori, iar călătorii care ştiu să şi-i apropie au parte, remarcă istoricul, de adevărate călăuze, şi totodată, de preţioase izvoare de informaţii; imaginea lui Iorga şi a copiilor italieni, care, de îndată ce au simţit că a sosit acasă, se strâng sub fereastră cu rugămintea „<Signore, ciocolata! Signore, ciocolata!>, şi plouă cu ciocolată […]” de la ferestrele sale, rămâne cald întipărită în memoria cititorului.
Fireşte, expunerea nu putea omite o scurtă istorie a Italiei, din antichitate la Casa de Savoia, cu participarea sa decisivă la realizarea unităţii statului modern. Potrivit formaţiei sale conservatoare, Iorga pledează pentru ideea coeziunii naţionale şi a dezvoltării organice, bazate pe „poporul acela de jos”, care a reuşit să-şi păstreze limba şi tradiţiile, astfel că o modestă borgata poate releva, nu doar călătorului român, dar oricărui vizitator, fondul naţiunii italiene. Recomandarea ultimă a istoricului vizează, în această cheie, întoarcerea lucrurilor „la temeliile lor”, ca mijloc principal pentru dezvoltarea durabilă a civilizaţiei.
***
Nicolae Iorga, Italia pe care o vedem şi Italia pe care n’o vedem, în Conferinţe şi prelegeri (I), Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, Bucureşti, 1943
